Inmormantarea unui mire

      "Aceluia i se va lua care mai tare va iubi!"
                                                                    (Lucian Blaga, Mesterul Manole)

     Era cald, era soare si cerul era albastru... Ea nu iubea garoafele si nimic din ce o inconjura... Pasea incet, cu rochia-i lunga neagra, cu buchetul de garoafe rosii strans intre degetele-i slabite, cu inima franta si ochii uzi, pasea catre el... Dormea si ea niciodata nu-l lasa sa inchida ochii inaintea ei... dar acum nu vroia sa-i raspunda chemarii... Ea urla, il striga, il implora sa se ridice din cutia aia stramta si sa o imbratiseze... dar el... el zambea din razele soarelui, el o imbratisa cu vantul, o saruta cu picatura ploii...
      Fata blonda si vesela, fata care iubea viata si pe el... impletea acum superba coroana de garoafe rosii si radea... stia ca altii o privesc cu mila, dar ea continua sa inoade floare cu floare pentru a incununa doua lemne, doua lemne scrise cu cele mai negre si triste cuvinte ce puteau fi vreodata citite de ochii ei calzi, ochii ei senini, ochii ei albastri... Dar nu, nu a putut citi tot, a strans pumnul si a lovit lemnul, a incercat cu palma mica sa stearga literele, sa schimbe anul scrijelit in ulei, sa fie macar mai tarziu... atunci cand ea va fi mama, atunci cand baietelul brunet carliontat, cu ochi negri si buze groase, cu nume de sfant, baietelul acela din visul lor, va fi sprijinul ei... El spunea mereu ca vrea o fetita blonda cu ochi albastri si nume sarbesc si ea, chicotind in bratele lui, plina de vise si dorinte ii promitea un baietel... Va ramane singura si vor urma nopti reci de vara...
      Cineva o striga pe un nume strain altora, pe numele pus de el, o cheama si-i intinde un inel. A venit momentul in care ea va trebui sa il cunune, caci altfel drumul lui va fi anevoios. Se invoieste cu durere si nu intelege ea mireasa cui mai este. O privire secatuita de durere, uscata de lacrimi ii face semn sa intre in incaperea rece incalzita doar de lumanari, insa ea cade, ingenuncheata de destin, loveste cimentul urland si sangele incepe sa-i curga catre pamant... inima ei murea putin cate putin... Iubirea ei era amara, era otravitoare... era sange amestecat cu noroi si petale de flori ce se ofileau si ele, incet, incet... Se apleaca cu frica peste corpul lui si-i prinde in piept o floare alba, cu mana tremuranda atinge mana lui rece si vanata, o ridica si pentru cateva secunde asculta durerea din urletele celor ce ii inconjurau ca intr-o hora. Gandeste ca ar trebui sa fie ca la nunta si acum se primesc uralele mesenilor, insa nimeni nu arunca cu boabe de orez si nici nu exista preot sa sfinteasca cununia. Infige din instinct inelul pe deget, ea stia ca va veni aceasta zi... dar nu stia ca ea nu va primi inel... tresare, o zguduie sunetul clopotului... bate clopotul iar, de ce nu asteapta? Unde il grabesc? Fata ramane in urma lui, cu vocea surda striga sa astepte, sa nu plece! Unde sa plece iubirea ei? Ea e acolo, lumea lui e acolo, prietenii si familia sunt acolo... dar el, rece si indiferent, pleaca...Bradul impodobit ca de nunta merge in fata alaiului. Este intors invers, are tulpina in sus, cei care trebuiau sa fie meseni nu poarta flori in piept, ci niste panglici albe cu negru. E prea mult negru peste tot! Cineva vrea sa-i puna un voal alb, insa ea il arunca. Ea mireasa cui mai este? Alearga, il opreste, il saruta, il pateaza pe frunte cu urma buzelor ei arse, dar un barbat in haina lunga neagra o trage inapoi... ea nu intelege de ce il acopera cu panza alba si o da in laturi, si barbatul in negru iar il acopera si ea iar arunca panza, de ce nu o lasa sa-l mai vada, de ce i-l fura, de ce il inchide, de ce il coboara? Fata racneste cu degetele infipte in pamantul rece, urletul ei rasuna in tot cimitirul, e un zbierat infiorator de durere si mainile continua sa scormoneasca pamantul... e intuneric acolo, e frig, isi smulge hainele si parul deopotriva, se arunca cu tot corpul peste pamant... e singur acolo... sarutul ei se va usca pe fruntea lui... Fata ramane in urma tuturor si incercanata de durere, il implora pe Cel ce a vrut sa fie asa, Il implora sa o trimita langa iubirea vietii ei... dar nimeni nu o aude... Fata ramane singura, mai trista, ramane mai putina, mai saraca, mai urata, mai goala... toate averile sufletului ei erau ingropate... toate visele ei erau acoperite cu pamant, pierduse speranta de a mai imbraca rochie alba, pierduse dorinta de a mai fi mama, pierduse jumatate din viata ei si era mai departe de Dumnezeu cu jumatate din viata...


   " Daca as putea lua viata de la capat, as comite aceleasi greseli, doar ca mult mai devreme."
                                                                                                            <Tallulah Bankhead>