Dintotdeauna acolo, bunica!

In 2013 am inchis cartea de povesti…prin toamna…atunci cand ultimul om care-mi mai amintea de copilarie a plecat.

E mijlocul verii, luna august. Curtea bunicii e plina de verdeata, de flori in toate culorile si de voie-buna. Bunica a aranjat o masa festiva, sarbatoreste 90 de ani. A dezgropat o sticla de vin vechi, a spus ca-l pastra pentru nunta mea, dar ca simte ca nu va participa si prefera sa ciocneasca acum un pahar. A preparat un lichior dupa o reteta doar de ea stiuta si a cerut un soi de cascaval care ei ii amintea de tinerete, spunea ca este cascavalul pe care bunicul il cumpara la zile mari. Recunosc, nu am gasit sa cumpar exact ce a vrut ea, nu mai exista pe piata, dar am luat o varianta asemanatoare. Si-a dat seama imediat ca nu are acelasi gust, dar s-a multumit sa-l vada asezat pe platou, langa alte bunatati preparate de ea. Bunica facea cele mai delicioase prajituri, insa anul acesta nu a mai facut, a preferat sa comande un tiramisu, invocand ca, de la o vreme, nu-i mai creste aluatul cum trebuie. Masa era aranjata impecabil, cum numai la bunica am vazut. A coborat din pod un set nou de farfurii, a pus paharele cele mai fine, de diferite dimendiuni, in functie de bautura pe care alegeam sa o servim. A facut 2 soiuri de friptura la cuptor si a incins gratarul. Ne-a uimit, stia sa faca jarul pentru gratar. Pana acum, doar tata facea asta, dar cum el nu mai era printre noi, bunica a luat rolul lui. Eram cativa la masa, atat cati am mai ramas dupa ultima numaratoare a Lui, eram eu, mama, verisoara mea si o matusa. Inainte de a incepe masa, bunica a varsat putin vin pe pamant, zicand ca si cei de dincolo trebuie sa guste din minunatia ei. Era vin facut de ea, la fel ca si tuica, ca si lichiorul, la fel ca toate cele de pe masa. Ma intreb si acum cum reusea sa le faca pe toate si sa nu oboseasca.
La masa ne-a povestit despre ultima confruntare al lui Nadal cu Federer. Il iubea pe Federer si-i urmarea toate meciurile. Chiar daca se uita si la fotbal si la lupte, tenisul era pasiunea ei. Apoi a vorbit putin de politica, a injurat de cateva ori conducerea si a mai turnat un paharel de lichior. Am pus muzica, a vrut sa asculte romante, ne-a povestit cum l-a cunoscut pe bunicul si ce casnicie minunata a avut. Ne-a sfatuit sa punem mult la incercare barbatul pe care vrem sa-l alegem ca sot.
Bunica, bunica era cea mai puternica femeie pe care am intalnit-o, mai puternica chiar decat un barbat. A fost invatatoare si, desi dura si severa, a fost iubita si respectata de toata lumea. Majoritatea oamenilor din sat au trecut prin mainile ei, multi ajunsi avocati la oras sau doctori peste hotare o sunau sau ii trimiteau felicitari la fiecare sarbatoare, neuitand sa-i multumeasca pentru directia ce le-a dat-o in viata. Bunica a fost un om foarte corect, a urmat in viata regulile impuse de tatal sau, strabunicul meu, cadru militar, reguli stricte, care nu lasau loc de compromisuri. A prins Al doilea Razboi Mondial, regele, comunismul si democratia inchipuita…a reusit sa ramana un om drept, un caracter puternic. Asta ne-a invatat si pe noi, sa ne atingem scopurile fara a calca oameni in picioare, pastrandu-ne demnitatea si moralitatea. Nu se dadea in vant dupa biserica sau dupa credinta in Dumnezeu. Respecta traditiile si obiceiurile pentru ca asa se cuvenea si nu pentru ca ar fi crezut intr-o viata de apoi. De multe ori am surprins-o criricandu-L pe Dumnezeu sau cerandu-I socoteala. Cu toatea stea, bunica a fost o emblema a satului sau.
Cand a deschis sampania ne-a spus ca este ultima oara cand isi mai serbeaza ziua si eu am stiut ca asa este. Am simtit asta la fel de mult ca si ea.
Eu cu bunica ma certam destul de des si de cele mai multe ori pentru ca percepeam complet diferit realitatea, cu toate astea, in ziua in care am vizitat-o, ultima zi in care bunica era inca bunica, mi-a cerut sa ma imbratiseze. Mi-a spus ca stie ca este ultima oara cand o face, mi-a spus ca ma iubeste…iar bunica folosea foarte rar acest cuvant. I-am spus ca am inceput sa scriu o carte despre viata ei si am nevoie sa fie sanatoasa pentru a-mi putea povesti trairile ei. Nu pot sa-i uit ochii albastri plini de lacrimi…stia ca niciodata nu voi mai termina cartea aceea. Am luat-o la spital, am facut tot ce-mi statea in putinta pentru a-i mai lungi timpul, am luptat pentru viata ei cum n-am luptat pentru nimeni, niciodata. In zadar…negocierea cu El a fost in zadar.
Noaptea aceea de asteptare, de asteptare a mortii…a fost cea mai trista noapte a anului 2013. Fumam in curte, era foarte frig, era ceata si ascultam cantecul cucuvelei. Era acolo, pregatita sa-si ia rasplata. Era aceasi cucuvea pe care bunica o gonea adeseori din pomii din curte. Acum o pandea, probabil satisfacuta de impotenta bunicii de a mai arunca cu pietre dupa ea. Nu puteam sta in camera langa ea, stiam ca si moartea, sub forma ei inchipuita, este acolo si asteapta momentul prielnic. Este atat de inimaginabil sentimentul acela…de…asteptare a mortii. Am trait multe morti, dar niciodata, pana atunci, nu am asteptat constient momentul.
Bunica avea totul pregatit, liste scrise de mana ei ne invatau ce avem de facut, printre batiste si prosoape noi gaseam scrisa cate o gluma de-a ei sau un sfat amuzant. Cate putere! Si-a oranduit intocmai momentul trecerii dincolo, avand grija sa ne dea si noua putere. In biletelele ei gaseam pasii inmormantarii. Bunica ingropase in cei 90 de ani multi oameni dragi si stia intocmai ce este de facut. Isi ingropase parintii, mai apoi sotul, fata cea mica, ginerele iubit…si de fiecare data ea era un stalp de sprijin. Acum era din nou langa noi si ne vorbea prin biletele.
A ramas o casa goala, o curte pustie, unde, in fiecare coltisor vad umbra bunicii, ea a fost dintotdeauna acolo si acolo va ramane.
A ramas o poveste nespusa, o carte nescrisa…