Noaptea liliecilor

Ma uit la ceas si gandesc ca ar trebui sa dorm. Este ora 02:00. Nu-mi pare rau. Noaptea de vineri este preferata mea. Imi pare a fi cea mai lunga si linistita noapte dintre toate. Inchid cartea, sting tigara si urc in dormitorul de la etaj. In casa asta nu mai sta nimeni. Candva, demult, aici locuia familia, dar azi nu mai sunt. Am ramas singur. Eu, gandurile si cartile mele vechi. Vin foarte rar aici. Doar atunci cand inspiratia imi da tarcoale si dorinta de a citi si reciti cartile prafuite din biblioteca ma domina. Nici biblioteca nu mai este ce-a fost odata. Multe din carti au fost roase de soarici. Acum nici ei nu mai vin. Cred ca s-au saturat de atata singuratate si pustietate sau poate si-au terminat de ros autorii preferati.

Desi este sfarsit de septembrie, noaptea revarsa un aer cald. Parfumul trandafirilor tarzii inunda curtea si-l simt inecacios...sau poate m-a cuprins pe mine oboseala. De obicei aprind toate luminile in curte, dar asta seara las luna plina sa-si indeplineasca misiunea. Si apoi, ar fi pacat sa nu-mi bucur ochii cu imensitatea verde ce ma inconjoara din toate partile. Lumina lunii ii da o culoare unica, greu de descris in cuvinte. Imprejurul meu este zavoi inclestat de liene si doar un rau il taie curajos. Poate si cateva oratanii de-ale locului. Vecinii sunt departe. Abia daca le percep luminile din locuinte. Insa asta seara asta este priveghi intr-una din case si luminile, toate aprinse, taie vazduhul mai puternic ca niciodata. Nu ma sperie apropierea de un mort. Chiar ma amuza ca tocmai in seara asta s-a intamplat. Ar fi avut atata timp sa moara si el si-a ales intocmai noaptea mea de vizita.

Aprind veioza si cu gesturi obosite imi pun pijamaua. Ascult cateva urlete de cucuvea si adorm. Un zgomot neinteles ma face sa tresar din somn. Simt inima batand cu putere. Ce sa fi fost oare? Raman atent, cu ochii atintiti catre geam, insa doar greierii raspund ascultarii mele. Ma uit la ceas. Dormisem pret de cateva minute. Atipesc din nou si zgomotul, de asta data mai profund, ma sperie din nou. Vine din pod. Mii de gherute par a zgaria pardoseala. Eh, pasarile astea! Si-au facut probabil cuib acolo. Oboseala imi lasa o moleseala absurda in corp si aleg sa inchid ochii. Dormeam profund cand a inceput razboiul in pod. Falfait de aripi si lovituri in zid m-au facut sa sar din pat. Aprind veioza nervos. Stiu ca pasarile dorm noaptea. Sa fie o turma de soarici? Nu, ca astia nu au aripi. Somnul mi-a fugit si aleg sa cobor in biblioteca sa fumez o tigara. Imi torn coniac in pahar si trag draperiile grele. Admir gradina batuta de luna. Pacat ca balariile au impanzit-o si nu ma pot plimba prin ea. Candva aici era o livada minunata. Pomii rodeau si iarba era frageda si moale. Randurile de zarzavat erau perfect aliniate si via inca facea struguri. In fine, ma amarasc degeaba. Vremuri apuse, oameni morti, casa rezistenta.

Ceasul indica ora 03:00. Ce greu trece timpul asta! Adorm. Un zgomot ca de scaun trantit ma trezeste din nou. Ale dracului pasari! Daca as avea o scara sa urc in pod sa le trimit in pustietate. Zgomotul se inteteste. Mi se pare ca seamana cu pasi de om. Pasi mici si atent calcati. Ma sperie asemanarea. As prefera pasarile. Un urlet de cucuvea se distinge, din nou, in apropiere. Transpiratii calde si reci ma trec pe sira spinarii. Imi simt pulsul zvacnind si inima zbatandu-se ciudat. Ce prost sunt! Ce om nebun ar locui in podul casei mele? Un ras natang imi schimonoseste fata. Iau o carte si incerc sa citesc. Pasii de sus si loviturile scurte si dese din perete nu-mi dau pace. Sa fie oare un strigoi? Sa ma bantuie sufletul vecinului mort? Nu mi-ar parea rau. Nu-mi displac companiile bune. Rad zgomotos si bat si eu in perete. Ba mai mult, ma urc pe un scaun si dau cu pumnii in tavan. Vacarmul se opreste. Ciulesc urechile si mai tare. Nimic. Pe semne am speriat bietele pasari. Pacat ca mi-am speriat si somnul. Ma uit la ceas: 04:00. Ma plimb nervos si greoi prin camera.

Freamatul incepe din nou. Din cand in cand seamana cu un scartait de usa veche. Cine stie ce o mai fi si in pod. N-am mai urcat acolo din copilarie! Si totusi, acolo se da o lupta! Disting chitait de soarici. Este bine. Tot e si asta o companie! Oboseala ma rapune si adorm din nou. O lovitura in geam ma sperie ingrozitor si sar din pat. De data asta nu mai pot crede in soarici si pasari. Raman intepenit cu ochii atintiti catre geam. In camera simt o zapuseala apasatoare. N-am realizat cand sentimentul de frica a pus stapanire pe mine. N-am mai simtit atata groaza de la ultima inmormantare la care am participat. Imaginile alaiului de nunta care conducea mireasa la groapa si toate acele simboluri intoarse mi-au dat fiori ani de zile. Iata ca spaima aceea s-a intors din nou la mine. Aprind luminile in toata casa si in curte si deschid larg ferestrele. Un stol de lilieci ametiti da tarcoale casei. Lumina i-a orbit si se invart in cerc. Ma linistesc. Ei sunt tovarasii mei din pod. Ceasul indica 05:30. Incredibil ce greu trece timpul in noaptea asta! Cobor si-mi fac o cafea tare. Soarele va rasari la 7. N-am incotro si trebuie sa-l astept. Doar asa voi putea dormi si eu. Nu pot sa ma supar pe haita de lilieci si nici n-am dreptul sa-i gonesc. Ei vin doar in casele pustii...

Ziua in care copiii vin la mal. Scrisoare catre europeni.

Cand am vazut poza acelui copil sirian adus la mal de valurile Mediteranei, mi-am amintit de un film vechi, din 1967, un film pe care nu l-am vazut, dar pe care mama a stiut, candva in copilarie, sa mi-l povesteasca cu lux de amanunte: The day the fish came out (Ziua in care pestii vin la mal). Este o comedie tragica care se poate transpune cu nonsalanta in zilele noastre, doar ca acum, mai grav si mai dureros, este ca pestii sunt copiii.

Frica de noi sau de Islam?

Unde-i umanitatea din voi, frati europeni? Voi cum ati reactiona daca ati fi in locul lor, in locul celor ce-si lasa casa si stramosii pentru un colt de paine? Cum puteti sa aruncati cu pietre in cei ce sunt la pamant? Asa v-a invatat Iisus al nostru? Argumentati ca Europa va fi islamizata... Oare chiar va temeti de asta sau e doar un fals pretext? Am tot respectul pentru musulmani pentru ca ei stiu sa-si respecte Coranul si astfel sa-si duca mai departe credinta in Allah. Dar voi? Voi, dragi europeni, oarecum frati, voi va lepadati inca de la primul cantat al cocosului! Cu toate ca si eu critic restrictiile, indoctrinarea si exagerarea din Islam, ce ma face pe mine sa fiu mai presus daca acum, la ananghie, eu ii reneg, ii decad din rangul de oameni si-i tratez mai rau ca pe niste animale? Daca ati fi avut credinta atat de puternica ca a musulmanilor, acum nu va era frica de islamizare. Acum ati fi intins o mana celor, care din simpla dorinta de a trai, mor, mor asfixiati, mor inecati. Si poate da, poate se fac vinovati de lasitate, poate se fac vinovati ca fug si-si parasesc tara, dar oare mai au ei pentru ce lupta, cand nici razboiul lor nu le mai apartine? Oare cati dintre voi ati muri in zilele noastre, cu demnitatea pe piept, din patriotism? Noua, romanilor, ne ramane doar mandria ca suntem urmasi ai lui Mihai Viteazu, Stefan cel Mare si Mircea cel Batran si ne mai ramane, drept icoana, exemplul Brancovenilor. Si sa dam masca jos si sa gandim la rece: imigrantii nu au nicio putere atata timp cat noi nu le dam putere, iar voua, de fapt nu va este frica de ei, va este frica de religia lor. De fapt va este frica de voi, va este frica ca va veti ceda singuri credinta. Ei nu vin sa ne infrunte, ei vin ca sclavi si si-o asuma, de noi depinde sa-L pastram pe Dumnezeu. Chiar credeti ca o mana de femei cu hijab va reusi vreodata sa acopere fata cocheta a noastra? Chiar credeti ca o mana de musulmani va reusi cu sjada sa ne sfideze pragul bisericii?

Sa pregatim lagarele de exterminare?

N-as vrea sa abordez politic aceasta tragedie, caci si asa as gasi argumente care sa-i lase pe oamenii acestia, musulmani sau nu, sa traiasca liberi. Noua, europenilor, ar trebui sa ne fie rusine ca a existat, candva, in istorie, un Hitler. Poate ar trebui acum Germania sa-si spele karma imputita de al lor conducator, deschizand usile larg acestor refugiati. Poate ar trebui sa si-o asume alaturi de "Marile Puteri" si sa aplice solutiile ce trebuiau aplicate cu ani in urma. Daca asta s-a vrut, asta s-a primit! Dar emigrantii tot oameni raman! In schimb voi, dragi europeni, ii priviti pe musulmani cu aceasi ochi cu care erau candva priviti evreii de catre nazisti. Pretextul rasei ariene il citesc acum in pretextul islamizarii. Cum puteti sa criticati Holocaustul cand voi il puneti la cale a doua oara? Sa urmeze, oare, Al Treilea Razboi Mondial?

Je suis Charlie?

Si toate au fost, pas cu pas, planificate... Ce mici suntem si ce putini la minte...
Inainte de a critica o intreaga cultura si o intreaga religie pentru acel crud atentat, eu stiu ca o floare nu e suficienta pentru a fi primavara. Inainte de a critica acel macel, eu critic acele ironizari constante din revista Charlie Hebdo. Sustin libertatea presei, dar nu bataia de joc. Nici eu nu m-as amuza sa-L vad pe Iisus batjocorit de islamisti.

Cu alte cuvinte, nu sustin mai mult decat trebuie invazia musulmanilor, dar sustin si cred in omenie si intelegere!