In alta viata...

 

     E dimineata unei noptii de aprilie. Cobor in gradina si ma intind pe pamantul umed de roua, printre narcisele proaspat inflorite. Nu am nevoie de lampa; luna lumineaza in jur si face ca ramurile abia infrunzite ale pomilor sa para brate de faraoni indreptate spre inalt, cerand parca indurare. Mi-as fi dorit sa-ti fi adunat toate narcisele si sa-ti fi facut cale spre mine din petalele lor albe si fragile. Mi-as fi dorit din crengile copacilor sa-ti fi inaltat altar de jertfa si sa astept soarele amiezii sa aprinda vreascurile; sa ard acolo, intre pamant si cer, in fata ta si a narciselor. Dar n-ai sa vii. Tu n-ai sa te mai intorci niciodata. Nici nu te astept. Nu te judec si nici nu te cert. Nu-ti cere iertare pentru alegerea ta. Mai bine iarta-ma tu pe mine! Iarta-ma pentru sangele care-mi curge prin vene, pentru Crezul meu atat de diferit de al tau. Iarta-ma ca m-am nascut atat de departe de tine, ca nu stiu sa-ti vorbesc in limba ta, ca nu stiu sa-ti scriu te iubesc cu literele alfabetului tau, iarta-ma! Iarta-ma ca acolo, sus, am ales un destin diferit de al tau, iarta-ma pentru lasitatea cu care am fugit de tine atunci, cu sute de ani in urma, atunci cand, de frica de a te imparti cu cealalta, am lasat tot sangele din mine sa curga pe nisipul desertului. Iarta-ma caci iubirea de atunci o platesc cu lipsa ta de acum. Iti multumesc ca m-ai cautat in viata asta si iti multumesc pentru fiecare lacrima stearsa de pe obrazul meu. Iti multumesc pentru ca, oferindu-mi trupul tau, mi-ai iertat pacatul din trecut.
     Iarta-ma pentru sacrificiul tau de a ma gasi, iarta-ma pentru anii pierduti departe de desert, iarta-mi vocea care te chema necontenit in vis. Eu te stiu dintotdeauna, te stiu din amintirile cu printi si printese, din amintirile cu piramide, din amintirile de pe malul Nilului. Stiu ca te-am iubit in desert si mai stiu ca am calcat, supusa, pe urmele pasilor tai. Vocea si privirea ta sunt aceleasi, le recunosc! Si mainile tale au aceasi putere ca atunci si mirosul pielii tale mi-l amintesc si gesturile tale le-am purtat mereu in mine.
     Iarta-ma pentru ca parul meu a pierdut aroma khamsin-ului si ca trupul meu nu te-a asteptat. N-am stiut cine sunt si de unde vin pana in ziua in care te-am intalnit. Cu ce dor te-am strans in brate atunci si tu imi repetai numele, un nume pe care niciodata nu-l mai auzisem, dar la care sufletul meu tresarea si raspundea cu lacrimi. Dar ai venit tarziu...acum eu nu-ti mai pot oferi nimic mai mult decat o gradina cu narcise si un rug de crengi proaspete. Te las sa pleci, te rog sa pleci! Intoarce-te in lumea ta, te asteapta nisipul si dunele si camilele si alti ochi curati si alt san neatins. Fugi! Si eu am fugit candva din prea multa iubire pentru tine. Acum, din aceasi iubire, vreau sa fugi tu. Sa nu-ti pese de mine, caci nici mie atunci nu mi-a pasat de tine. Te voi cauta eu, peste alte sute de ani, atunci cand pacatul meu va fi iertat.
    Acum eu mi-am ales o calauza diferita de a ta; iti respect cultura dar imi iubesc religia. Muzica ta imi curge prin vene si dansul...dansul il cunosc din vesnicie. Am dansat asa cum niciodata nu o mai facusem inainte, am dansat doar pentru tine, am dansat ca si cum locul meu era in fata ochilor tai, am dansat cu sufletul si m-am nascut a doua oara din bratele tale. Ti-am cazut la picioare si as fi vrut sa uit tot trecutul, as fi vrut sa uit traditiile si credintele, sa las tot si sa ma intorc cu tine in desert. Dar e prea tarziu. S-a luminat de ziua. Va rasari soarele si va aprinde flacarile altarului. Ma urc pe rug si astept cuminte un alt destin. Iti promit ca ma voi naste cu ochi negri, dintr-un alt pantec, undeva, in desert, intr-o oaza linistita.
    

Sinuciderea salcamilor

     E trecut de miezul noptii. Sunt in gradina mea cu salcami batrani. Mirosul lor licoros imi ineaca toate simturile. Le simt florile albe desfacandu-se taios in plamanii mei. As putea muri intoxicat de miezul galben si inecacios. Linistea din noapte nu ma mai surprinde demult. M-am obisnuit sa fiu eu si gandurile mele. Dorinte nu mai am, amintirile incep sa se piarda si trupul mi-e din ce in ce mai rece si mai greu. M-am gandit la moarte. Da! Astazi, pentru prima oara, m-am gandit la moarte! O caldura iute mi-a traversat corpul obosit si un suras de copil mi-a aparut pe fata. Cine mi-ar duce dorul? Nimeni! Sau poate doar Patrocle. El ma mai asteapta sa vin acasa, lovindu-si coada bucuros de piciorul meu. Inainte aveam familie. Ei ma asteptau. Acum sunt singur. Atat de singur ca balariile mi-au invadat gradina. Stau si eu intre ele. Nu stiu daca sa le zmulg sau sa le las sa-mi fie umbra cand corpu-mi va izbi pamantul. Prietenii m-au uitat. Doar de sarbatori isi mai amintesc de mine si atunci, doar atunci, mai aud soneria fixului urland. Nu-i urasc, nici macar suparat pe ei nu pot sa fiu. Sunt oameni si oamenii nu se gandesc la alti oameni. Oamenii nu stiu ce inseamna singuratatea atunci cand in jurul lor scaunele sunt ocupate. Oamenii nu stiu ce inseamna sa te interesezi de omul trist si sa cauti sa-l inveselesti. Oamenii nu au timp sa le pese de ceilalti. Ei nu pot da minutele lor sa se roage pentru altii. Dar sunt prieteni si am impartit candva secundele. Acum e prea tarziu de noi prietenii. Cand oamenii se casatoresc, schimba prietenia pe toleranta. Cand isi umplu masa de delicatese, nu pot gandi la omul care cere de mancare, ba chiar, la mesele lor impaiate critica pe cel ce a furat o paine. Prietenii care au bani, cred ca ceilalti toti se fac vinovati ca nu au reusit asemeni lor si-i acuza de sus, fara sa ia in considerare, macar, motivele saraciei lor. Toti oamenii asteapta drama. Drama prietenului mort intre salcami. Drama prietenului cazut in buruieni. Da! Si atunci toti se vor boci, vor deveni disperati ca nu au facut nimic, desi ar fi putut face totul. Dar ei au viata lor. Nu poti cere unui om care nu are nimic de oferit, asa cum nu poti pretinde dobanda pentru iubire. Nu poti plange pe umarul celui ce niciodata nu a plans. Dar, prietenii sunt mai departe. Familia e cea care ar trebui condamnata de moartea dintre salcami. Ma trezesc razand zgomotos. Care familie? Au murit toti! A mai ramas o ruda, care, cu mult interes, locuieste la etajul de sus. Parem ca ne unim batranetile si ca ne pasa unuia de celalalt. Dar, nu! In singuratate, mi-e indiferenta. Si ea simte la fel. In seara aceea cu luna plina, cand ne-a luminat intreaga gradina, ne-am aflat adevaratele fete. Ne-am ingrozit! De atunci, doar ne prefacem ca ne iubim. Schimbam vorbele pentru ca trebuie. Ne prefacem bucurosi de reusita celuilalt si ne vaitam indiferenti durerile de oase.
     Salcamii mi-au invadat corpul. Trag cu putere pe nari aerul racoros si imbibat de parfum. Tamplele imi zvacnesc cu putere. Cum ar putea cineva intelege suferinta celuilalt? De ce ar face asta? Fiecare are viitorul, de ce sa-i pese de ziua ta de maine? Fiecare are planurile lui, de ce sa te includa si pe tine? Ei nu inteleg foamea, dorinta zbuciumata, visul terfelit. Ei sunt egoisti. Nu o sa le dau satisfactia dramei. Si apoi salcamii nu merita asta. Ei si Patrocle sunt singurii care imi sunt alaturi. Refuz sa scape ruda de mine si sa se bucure de intreaga casa. Isi merita pedeapsa de a ma suporta. As prefera, totusi, sa-mi intind corpul la radacina unui tei inflorit. Ar fi mai bine sub tei! Parfumul lui dulceag m-ar conduce in prima mea viata, atunci cand, inca existau oameni si nu doar vietati ca acum. Asa as avea, poate, remuscari de sinucidere. Si apoi teiul si-ar scutura polenul in ochii mei si nu as mai vedea nimic din viata asta urata! De ce s-o vad?! Nu mai vreau sa o vad. Sunt slab, prea slab pentru lumea asta ipocrita. Este o lume a intereselor, a meschinariilor, a neimplinitilor, a bolnavilor... o lume murdara care-mi sangereaza zilnic mintea. Mi-e frica. Urmeaza sa infloreasca teii. Ei ma asteapta, dar eu voi ramane inchis in gradina mea cu salcami asteptand tacut sfarsitul. Sa nu stie ei ce fac eu aici. Sa creada ca traiesc, ca exist, ca ma imbat zilnic cu aroma pomilor infloriti, sa ma invidieze pentru libertatea de a nu fi ca ei! Urasc oamenii care se urasc intre ei, care urasc animalele, care distrug natura, urasc oamenii care nu-si recunosc sufletul. Pentru ce ridica palate, daca pierd compasiunea? Pentru ce poarta haine scumpe, daca imbraca un trup muribund? Pentru ce atata hrana, daca sufletul le este gol? Dar, gata! Roua diminetii a inecat aroma salcamilor. Nu mai duhneste a moarte! Deci, vine dimineata! Ce bine ca am scapat si de noaptea asta! Soarele de azi ii va ofili. Saracii, stiau si ei ca va veni dimineata! La noapte nu vor mai avea parfum!