Sinuciderea salcamilor

     E trecut de miezul noptii. Sunt in gradina mea cu salcami batrani. Mirosul lor licoros imi ineaca toate simturile. Le simt florile albe desfacandu-se taios in plamanii mei. As putea muri intoxicat de miezul galben si inecacios. Linistea din noapte nu ma mai surprinde demult. M-am obisnuit sa fiu eu si gandurile mele. Dorinte nu mai am, amintirile incep sa se piarda si trupul mi-e din ce in ce mai rece si mai greu. M-am gandit la moarte. Da! Astazi, pentru prima oara, m-am gandit la moarte! O caldura iute mi-a traversat corpul obosit si un suras de copil mi-a aparut pe fata. Cine mi-ar duce dorul? Nimeni! Sau poate doar Patrocle. El ma mai asteapta sa vin acasa, lovindu-si coada bucuros de piciorul meu. Inainte aveam familie. Ei ma asteptau. Acum sunt singur. Atat de singur ca balariile mi-au invadat gradina. Stau si eu intre ele. Nu stiu daca sa le zmulg sau sa le las sa-mi fie umbra cand corpu-mi va izbi pamantul. Prietenii m-au uitat. Doar de sarbatori isi mai amintesc de mine si atunci, doar atunci, mai aud soneria fixului urland. Nu-i urasc, nici macar suparat pe ei nu pot sa fiu. Sunt oameni si oamenii nu se gandesc la alti oameni. Oamenii nu stiu ce inseamna singuratatea atunci cand in jurul lor scaunele sunt ocupate. Oamenii nu stiu ce inseamna sa te interesezi de omul trist si sa cauti sa-l inveselesti. Oamenii nu au timp sa le pese de ceilalti. Ei nu pot da minutele lor sa se roage pentru altii. Dar sunt prieteni si am impartit candva secundele. Acum e prea tarziu de noi prietenii. Cand oamenii se casatoresc, schimba prietenia pe toleranta. Cand isi umplu masa de delicatese, nu pot gandi la omul care cere de mancare, ba chiar, la mesele lor impaiate critica pe cel ce a furat o paine. Prietenii care au bani, cred ca ceilalti toti se fac vinovati ca nu au reusit asemeni lor si-i acuza de sus, fara sa ia in considerare, macar, motivele saraciei lor. Toti oamenii asteapta drama. Drama prietenului mort intre salcami. Drama prietenului cazut in buruieni. Da! Si atunci toti se vor boci, vor deveni disperati ca nu au facut nimic, desi ar fi putut face totul. Dar ei au viata lor. Nu poti cere unui om care nu are nimic de oferit, asa cum nu poti pretinde dobanda pentru iubire. Nu poti plange pe umarul celui ce niciodata nu a plans. Dar, prietenii sunt mai departe. Familia e cea care ar trebui condamnata de moartea dintre salcami. Ma trezesc razand zgomotos. Care familie? Au murit toti! A mai ramas o ruda, care, cu mult interes, locuieste la etajul de sus. Parem ca ne unim batranetile si ca ne pasa unuia de celalalt. Dar, nu! In singuratate, mi-e indiferenta. Si ea simte la fel. In seara aceea cu luna plina, cand ne-a luminat intreaga gradina, ne-am aflat adevaratele fete. Ne-am ingrozit! De atunci, doar ne prefacem ca ne iubim. Schimbam vorbele pentru ca trebuie. Ne prefacem bucurosi de reusita celuilalt si ne vaitam indiferenti durerile de oase.
     Salcamii mi-au invadat corpul. Trag cu putere pe nari aerul racoros si imbibat de parfum. Tamplele imi zvacnesc cu putere. Cum ar putea cineva intelege suferinta celuilalt? De ce ar face asta? Fiecare are viitorul, de ce sa-i pese de ziua ta de maine? Fiecare are planurile lui, de ce sa te includa si pe tine? Ei nu inteleg foamea, dorinta zbuciumata, visul terfelit. Ei sunt egoisti. Nu o sa le dau satisfactia dramei. Si apoi salcamii nu merita asta. Ei si Patrocle sunt singurii care imi sunt alaturi. Refuz sa scape ruda de mine si sa se bucure de intreaga casa. Isi merita pedeapsa de a ma suporta. As prefera, totusi, sa-mi intind corpul la radacina unui tei inflorit. Ar fi mai bine sub tei! Parfumul lui dulceag m-ar conduce in prima mea viata, atunci cand, inca existau oameni si nu doar vietati ca acum. Asa as avea, poate, remuscari de sinucidere. Si apoi teiul si-ar scutura polenul in ochii mei si nu as mai vedea nimic din viata asta urata! De ce s-o vad?! Nu mai vreau sa o vad. Sunt slab, prea slab pentru lumea asta ipocrita. Este o lume a intereselor, a meschinariilor, a neimplinitilor, a bolnavilor... o lume murdara care-mi sangereaza zilnic mintea. Mi-e frica. Urmeaza sa infloreasca teii. Ei ma asteapta, dar eu voi ramane inchis in gradina mea cu salcami asteptand tacut sfarsitul. Sa nu stie ei ce fac eu aici. Sa creada ca traiesc, ca exist, ca ma imbat zilnic cu aroma pomilor infloriti, sa ma invidieze pentru libertatea de a nu fi ca ei! Urasc oamenii care se urasc intre ei, care urasc animalele, care distrug natura, urasc oamenii care nu-si recunosc sufletul. Pentru ce ridica palate, daca pierd compasiunea? Pentru ce poarta haine scumpe, daca imbraca un trup muribund? Pentru ce atata hrana, daca sufletul le este gol? Dar, gata! Roua diminetii a inecat aroma salcamilor. Nu mai duhneste a moarte! Deci, vine dimineata! Ce bine ca am scapat si de noaptea asta! Soarele de azi ii va ofili. Saracii, stiau si ei ca va veni dimineata! La noapte nu vor mai avea parfum!