Calatoria cu RATB, un lux si o curata "inginerie"!

  

   Titlul nu este deloc ironic! Sa nu va ganditi ca ironizez transpiratia calatorilor, sau mizeria de pe jos, sau lipsa inspiratiei din graffiti-ul de pe scaune, sau amprentele lasate cu tot cu sudoare pe geamuri, sau levitatia de la orele de varf (spun levitatie ca nici nu atingi podeaua cu varful piciorului din cauza aglomeratiei). Nu! Nici pe departe!

     Stau in statia de la Gara de Nord, asteptand cu nerabdare troleul 85. Vine rar si ca sa nu ma enervez, il scot pe Camil Petrescu din geanta si ma relaxez cu descrierile lui. Mintea mea se delecta acum cu privelisti dobrogene, campii intinse, delusoare impadurite si balti verzi. In fata mea se aseaza un batranel, cam la 60 de ani neimpliniti, cu putina chelie si mustacioara alba. Parea din povestirea mea! Ducea in spate un fel de rucsaco-geamantan destul de incarcat. Venea de la tara si mergea la rude in capitala- banuiesc eu dupa hainele saracacioase ce le purta. Avea o figura blanda. Il incadrez in peisajul lui Camil Petrescu. Apare ca prin minune 85-ul! Imbulzeala mare la usi. Multe babe dichisite si impanate dau din coate sa urce primele si sa ocupe loc pe scaune. Am observat inca din copilarie ca troleul 85 e troleul babelor, probabil pentru ca traverseaza cateva zone candva boieresti. Si mai apoi, asta e ora lor! E aproape 12:00. Ma imping si eu printre ele sa prind un loc cu fata inainte. Vreau sa citesc si sa nu ma ia cu lesin! Se urca si batranelul din statie si ramane in picioare cu bagajul in spate. O baba sta insistent langa mine. Ma fac ca nu o observ! Eu vreau sa citesc si apoi, se tine destul de bine cat sa ma induplec sa-i cedez locul. Merg rar cu RATB-ul si doar atunci cand sunt distante mari, fara metrou, si presupun traversarea unei zone aglomerate. Decat sa stau la volan in trafic, injurand, mai bine stau pe scaunel in RATB, citind. Cu tramvaiul imi place sa merg! Ma simt putin intoarsa in timp, dar nu prea am rute comune cu sinele lui. Acum eram in intarziere, ca altfel as fi luat-o pe jos, printre blocuri, pe stradute laturalnice si as fi ajuns cu jumatate de timp peste RATB, dar cu cateve calorii bune in minus. Trebuia sa ajung pe strada Mantuleasa, vestita strada a lui Mircea Eliande. Trebuia sa tai Cismigiul dinspre Uranus, sa ies la Polivalenta, sa traversez Calea Victoriei, pasajul Universitatii, apoi biserica Armeneasca si imediat dreapta pe Mantuleasa. Fac asta intr-o ora! E minunat sa te plimbi prin Bucuresti dimineata, sau la apus. In fine, nu asta-i povestea. Povestea era in cartea lui Camil Petrescu care traversa Dunarea in acceleratul de 2:55. Mi se pare o coincidenta amuzanta: batranelul cu privelistea si 85-ul cu acceleratul. Dar nici asta nu-i povestea. Ci abia acum incepe adevarata poveste. La statatia Mihail Kogalniceanu se urca controlul. Eu aveam bilet ca doar d-aia stateam si jos, relaxata, citind. Spun asta, pentru ca de obicei nu iau bilet. Prea scumpe, dom'le pentru ce-ti ofera. Iau bilet rar, pe distante mari! Primul intalnit langa usa, batranelul meu. Il stiu din statie ca statea cu cartela de calatorii in maini si o studia pe toate partile. Probabil omul nu mai fusese in Bucuresti de pe vremea biletelor de hartie. Il vazusem si cand a trecut-o prin fata aparatului de taxat, dupa ce a urmarit cativa calatori facand acelasi lucru. Stateam linistita si ma delectam cu Dunarea care inundase prin juru-i. Ce sa vezi? Controlul concluzioneaza ca nu a taxat calatoria si-l mustruluieste de zor. Batranelul sustine ca trecut-o pe la aparat.
- Pai bine, dom'le si ce scria pe ecran?
- Nu stiu! Cum sa stiu?
- Pai n-ai citit?
- Pai nu vad fara ochelari! Si tot asa pret de o statie s-au contrazis. Batranelul exasperat ca nu intelegea cum nu vede controlorul ca el a "compostat" si sutinea sus si tare ca nu e vina lui pentru defectul aparatului.
- Dom'le dar nu ai auzit piuitul ca nu e in regula?
- Pai cum sa stiu io dom'le ca nu e in regula, daca nu stiu cum este in regula?!
- Pai de ce n-ai citit dom'le instructiunile de sus? De unde te-ai urcat?
- De la Gara de Nord!
- Pai vezi, dom'le? Aveai timp sa citesti ca suntem la Cismigiu!
- Pai n-auzi dom'le ca nu vad sa citesc?
     Nimeni nu zicea nimic. O femeie de vreo 38-40 de ani se grabea sa-si "composteze" cartela si era disperata ca aparatul e blocat de controlor. Controlorul nu o ia in seama, desi-i vede grimasele varuite in alb si muschii inclestati ai fetei, si ii cere batranelului sa coboare la prima. E musai sa-i dea amenda sau sa-i dea o alta cartela cu care sa mearga toata ziua nelimitat, contra sumei modice de 50 lei. Batranelul disperat, cu ochii bulbucati si aproape iesiti din orbite, incearca sa-l mituiasca cu 10 lei ca sa-l lase in pace. Pesemne ca venise cu trenul si "mersese cu nasul", astfel ca avea experienta in a da spaga. Insa controlorul, vizibil deranjat, si mai tare tipa si il acuza pe om ca d-aia nu merge statul roman, ca toti dau spaga. Batranelul este tare nedumerit si nu-si poate explica de ce sa mai cumpere o alta cartela cu calatorii nelimitate timp de o zi, daca el are deja una cu doua calatorii.
- Pai aia e dom'le ca mai ai doua calatorii. Trebuia sa mai ai una! urla controlorul facand zarva in jurul lui.
     Deja trenul meu trecuse Dunarea si peisajul imi displacea total. Liniste de mormant in masina, doar glasul autoritar si pitigaiat al controlorului se mai auzea. Ma intorc spre controlor care cerceta, cu sprancenele ridicate, buletinul batranelului:
- Da' nu mai bine l-ati invata dvs sa composteze decat sa-i tineti atatea predici? Nu va e clar ca omul nu este din Bucuresti si ca nu este vina lui pentru incompetenta aparatele voastre? Controlorul ramane uimit cu ochii mari atintiti spre mine. Tace. Masina ajunge in statia Universitate si controlorul il coboara pe batran luandu-l de brat. Usile se inchid si incep babele si restul calatorilor sa-si dea cu parerea. Femeia din fata mea se bucura ca a scapat.
- Noroc ca l-a luat pe ala ca altfel nu stiu ce ma faceam!
- E inadmisibil dom'le ce i-a facut! Chiar sa n-aiba pic de buna-vointa, saracul om chiar nu vedea si nu stia! zice profund ofuscata o duduie grasana care ocupa un loc jumate in fata mea.
- Pai ce io vad?! Nici io nu vad!? adauga o baba cu buzele subtiri si vopsite portocaliu.
- Eeee, trebuie sa-si faca norma! intregeste un domn.
- Pe tigani nu-i mai baga in seama! Nici nu se apropie de ei, ne ia tot pe noi astia contribuabilii! continua adanc vexata alta doamna.
- Pai n-ati vazut doamna ce hapsan? Ce-l costa sa-i composteze el calatoria?
- Pai nu, ca ei p-astia slabi de inger ii acosteaza si cu ei isi fac norma! concuzioneaza din nou domnul.
     Ei bine, toti care mai devreme asistasera tacuti la discutia dintre controlor si batranel erau acum foarte deranjati de situatie. Dar atunci cand trebuiau sa fie vigilenti ei priveau ca la teatru, mandri ca ei au "compostat" cartela cum trebuie! Unul n-a zis nimic si acum toata masina bombanea pe seama asta! Ma uit cu mila la ei! Imi vine sa-i strang de gat pana le iese falsitatea si ipocrizia prin toti porii. Aceasi iubire o au si fata de tara, identica cu cea pentru semenii lor.
     Incerc cu greu sa ma concentrez la plimabrea cu trenul prin vaile Dobrogei. Gandesc ca astia la angajare la RATB ar trebui sa faca niste cursuri de psihologie, sa fie capabili sa poata recunoaste cu usurinta omul care minte si cel care nu, asa ar da amenda doar celui care se face intr-adevar vinovat de netaxarea calatoriei. Asa ar fi dat poate liber batranelului speriat ca de moarte de sanctiunea primita fara voie si fara drept. Chiar atat de nemernic sa fii sa iei 50 lei unui om amarat de la tara ca sa dai statului? Mai ales ca omul si-a facut datoria si a cumparat cartela, ba mai mult a si trecut-o pe la "compostorul emancipat". Omul se vedea ca-i in varsta, dar parea imbatranit de poveri si greutati, si nu de suma anilor. Cu o profunda scarba ma dau jos la Armeneasca, cu o statie inainte de cea la care trebuia sa cobor. Merg pe jos, in timp ce citesc. Sunt dezgustata de oameni in general, iar acum cu atat mai mult. Intru pe strada Mantuleasa. Pun cartea in geanta si incep sa analizez cladirile. Caut din priviri casa pe care o descria Eliade in nuvela Pe strada Mantuleasa. Ma bucur ca inca mai exista case ce si-au pastrat arhitectura. Incerc sa uit intamplarea din 85 si sa-mi doresc sa fac parte din fantasticul lui Eliade si sa pot intoarce timpul la Gara de Nord, atunci cand batranelul n-a fost atent la taxare si eu sa-l fi ajutat. Asa poate controlorul ar fi luat la intrebari pe dama din fata mea care se bucura cu entuziasm crescut de raul altuia si salvarea ei!