Ziua in care copiii vin la mal. Scrisoare catre europeni.

Cand am vazut poza acelui copil sirian adus la mal de valurile Mediteranei, mi-am amintit de un film vechi, din 1967, un film pe care nu l-am vazut, dar pe care mama a stiut, candva in copilarie, sa mi-l povesteasca cu lux de amanunte: The day the fish came out (Ziua in care pestii vin la mal). Este o comedie tragica care se poate transpune cu nonsalanta in zilele noastre, doar ca acum, mai grav si mai dureros, este ca pestii sunt copiii.

Frica de noi sau de Islam?

Unde-i umanitatea din voi, frati europeni? Voi cum ati reactiona daca ati fi in locul lor, in locul celor ce-si lasa casa si stramosii pentru un colt de paine? Cum puteti sa aruncati cu pietre in cei ce sunt la pamant? Asa v-a invatat Iisus al nostru? Argumentati ca Europa va fi islamizata... Oare chiar va temeti de asta sau e doar un fals pretext? Am tot respectul pentru musulmani pentru ca ei stiu sa-si respecte Coranul si astfel sa-si duca mai departe credinta in Allah. Dar voi? Voi, dragi europeni, oarecum frati, voi va lepadati inca de la primul cantat al cocosului! Cu toate ca si eu critic restrictiile, indoctrinarea si exagerarea din Islam, ce ma face pe mine sa fiu mai presus daca acum, la ananghie, eu ii reneg, ii decad din rangul de oameni si-i tratez mai rau ca pe niste animale? Daca ati fi avut credinta atat de puternica ca a musulmanilor, acum nu va era frica de islamizare. Acum ati fi intins o mana celor, care din simpla dorinta de a trai, mor, mor asfixiati, mor inecati. Si poate da, poate se fac vinovati de lasitate, poate se fac vinovati ca fug si-si parasesc tara, dar oare mai au ei pentru ce lupta, cand nici razboiul lor nu le mai apartine? Oare cati dintre voi ati muri in zilele noastre, cu demnitatea pe piept, din patriotism? Noua, romanilor, ne ramane doar mandria ca suntem urmasi ai lui Mihai Viteazu, Stefan cel Mare si Mircea cel Batran si ne mai ramane, drept icoana, exemplul Brancovenilor. Si sa dam masca jos si sa gandim la rece: imigrantii nu au nicio putere atata timp cat noi nu le dam putere, iar voua, de fapt nu va este frica de ei, va este frica de religia lor. De fapt va este frica de voi, va este frica ca va veti ceda singuri credinta. Ei nu vin sa ne infrunte, ei vin ca sclavi si si-o asuma, de noi depinde sa-L pastram pe Dumnezeu. Chiar credeti ca o mana de femei cu hijab va reusi vreodata sa acopere fata cocheta a noastra? Chiar credeti ca o mana de musulmani va reusi cu sjada sa ne sfideze pragul bisericii?

Sa pregatim lagarele de exterminare?

N-as vrea sa abordez politic aceasta tragedie, caci si asa as gasi argumente care sa-i lase pe oamenii acestia, musulmani sau nu, sa traiasca liberi. Noua, europenilor, ar trebui sa ne fie rusine ca a existat, candva, in istorie, un Hitler. Poate ar trebui acum Germania sa-si spele karma imputita de al lor conducator, deschizand usile larg acestor refugiati. Poate ar trebui sa si-o asume alaturi de "Marile Puteri" si sa aplice solutiile ce trebuiau aplicate cu ani in urma. Daca asta s-a vrut, asta s-a primit! Dar emigrantii tot oameni raman! In schimb voi, dragi europeni, ii priviti pe musulmani cu aceasi ochi cu care erau candva priviti evreii de catre nazisti. Pretextul rasei ariene il citesc acum in pretextul islamizarii. Cum puteti sa criticati Holocaustul cand voi il puneti la cale a doua oara? Sa urmeze, oare, Al Treilea Razboi Mondial?

Je suis Charlie?

Si toate au fost, pas cu pas, planificate... Ce mici suntem si ce putini la minte...
Inainte de a critica o intreaga cultura si o intreaga religie pentru acel crud atentat, eu stiu ca o floare nu e suficienta pentru a fi primavara. Inainte de a critica acel macel, eu critic acele ironizari constante din revista Charlie Hebdo. Sustin libertatea presei, dar nu bataia de joc. Nici eu nu m-as amuza sa-L vad pe Iisus batjocorit de islamisti.

Cu alte cuvinte, nu sustin mai mult decat trebuie invazia musulmanilor, dar sustin si cred in omenie si intelegere!

Insomnia din bibliotecă

     De fapt, titlul trebuia sa sune asa: <Insomnia din biblioteca mamei>, pentru ca eu nu am inca o biblioteca, desi tare mult mi-as dori sa nu mai scriu pe masa din bucatarie, ci inconjurata de carti, la un birou. Singura problema ar fi ca as afuma cartile din cauza tigarilor! Dar asta e! Trebuie sa-mi las si eu amprenta intr-un fel. De exemplu, mama si-a lasat amprenta pe toate cartile. Prima pagina poarta cuvintele latinesti "Ex meis libris"(Din cartile mele) si o semnatura cu un nume diferit de cel pe care-l poarta. Am intrebat-o de ce a semnat cu alt nume si mi-a zis ca numele ei nu i-a placut niciodata. Daca inundatia din anii '70 nu-i ineca toate scrierile, posibil sa le fi publicat sub acest pseudonim.

     Nu pot sa dorm! Priveghiul la care am asistat mai devreme mi-a dat peste cap toate credintele...din nou! Ma simt inconjurata de moarte sub toate formele ei si ma ingrozesc ca nu-mi mai pot aplica regula gandirii pozitive. Pe masa din fata mea de mai devreme statea, intr-un sicriu frumos- daca exista asa ceva- o fata de 31 de ani. De ce? Din cauza unei raceli netratate la plamani? Mai exista astazi asa ceva? Se mai moare in mileniul 3 din asa ceva? Se pare ca da si eu sunt socata! Este a doua moarte pe care o traiesc in acelasi conditii! Sa fie vorba si aici tot de destin? Orele petrecute in atmosfera aceea sumbra mi-au rasturnat complet ideile. Incercam sa rememorez basmul <Frumoasa din padurea adormita> si ma enervam ca exista basme! Sunt contra povestilor, a basmelor si a desenelor animate! Sa nu mai existe! Invatam de mici ca inviem cu un sarut si niciodata nu ajungem sa traim asa ceva! In basme moartea nu are nicio putere, dar in realitate, ea detine controlul vietii!

     Vreau sa citesc o carte. Trebuie sa citesc o carte! Ar fi cam singura scapare de mintea mea care imi produce ganduri tragice. Vreau sa-i dau de lucru cu ceva descrieri grele pe care ea sa le transpuna in imagini si astfel sa ma lase in pace. Il caut pe Camil Petrescu. Tin neaparat sa citesc tot ce a scris acest om minunat. In primul raft de jos dau de Bacovia, volumul Plumb. Nu! Nu Bacovia! E printre putinii poeti care m-a facut sa citesc poezie. Si acum imi amintesc de sangele care curgea de la abator si de ploaia bolnavicioasa care nu se mai oprea. Nu! Cu atat mai mult cu cat si afara ploua! Clar, nu Bacovia! Daca as alege poezie ar trebui sa-l aleg pe Ion Barbu (Dan Barbilian), poeziile lui codate si cifrate i-ar da de lucru mintii mele dornice de obsesii distructive. Mai departe: Hegel - Despre arta si poezie. Rad. Proza despre poezie! Nu! Trec in viteza peste volumele eminesciene, ocupa doua randuri pe un raft, sunt toate editiile, si cele foarte vechi si cele reeditate cu noua ortografie. Mama il iubeste pe Eminescu si mi-a transmis si mie sentimentul, dar, cu siguranta, si-a pierdut din intensitate! Sar de rafturile cu poezie nu inainte sa ma impiedic de Vasile Alecsandri. Nu de poezia lui, ci de teatrul lui. Am citit doar Chirita in Provintie si stiu ca mi-a placut mai mult decat poezia lui, desi Iarna lui Alecsandri o recit in gand la fiecare prima ninsoare. Il caut cu privirea pe Cosbuc, nu pentru ca l-as citi, ci pentru ca versurile poeziei Mama incep sa le resimt acum cu alta intensitate si incep sa inteleg de ce plangea mama cand citea poezia..."Cu tine doua fete stau/ Si torc in rand cu tine;/ Sunt inca mici si tata n-au/ Si George nu mai vine."  Ajung la Tudor Arghezi si-mi amintesc poezia De-a v-ati ascuns- in care moartea este vazuta ca un joc; tatal isi obisnuieste fiii cu plecarea sa definitiva asemuind-o cu un joc de-a v-ati ascunselea. Ma intristez, imi dau seama ca mintea mea castiga teren si orice as face gandeste macabru. Ca sa o distrag scot proza lui Arghezi Cu bastonul prin Bucuresti. Ma fascineaza ideea de a citi iar si iar despre batrana capitala, enorm de mult schimbata in mai putin de un secol. Trec de Nichita Stanescu si il intalnesc pe Blaga, Lucian Blaga - Restituiri. Sunt curioasa de carte, cu atat mai mult cu cat nu sunt poezii. Deschid si citesc alandala:
"Faci parte dintr-o lume normala cat timp in viata esti constient manat de dorinti, dar devii anormal cand in viata esti inconstient manat de aceste dorinti."

"A nu-ti respecta dusmanul inseamna a pierde o sansa de a-l invinge."
"Realitatea e vina unui basm"
"Tacerea este umbra unui cuvant."
"Toleranta fara margini este o cochetarie cu sinuciderea."
"Sa nu te certi cu oamenii mai mult decat cu tine insuti."
     Am dat mintii de reflectat si ma bucur ca este de acord cu ceea ce i-am citit. Am intrat in lumea romanului si primul soc a fost Marcel Proust- In cautarea timpului pierdut. Sunt socata de cele 13 volume dedicate acestei cautari, ma rog sunt 11, ca ultimele doua se intituleaza Timpul regasit. Nu cred ca vreodata o sa gasesc timp sa le citesc. In zilele noastre, timpul este comprimat, si daca cineva l-ar cauta cred ca l-ar gasi in mai putine volume, si... oricum noi nu mai suntem adeptii romanelor-fluviu din secolul trecut, nu mai avem rabdarea sa le citim si apoi riscam sa incepem primul volum si sa nu mai ajungem niciodata la ultimul. Ma enervez! Iar am ajuns la moarte! Ma intorc la Proust, el vedea timpul ca pe ceva distructiv, ma rog avea 2 viziuni, cealalta era mai pozitiva. Eu nu cred ca exista timp! Eu cred ca noi l-am inventat pentru a ne explica aparitia ridurilor si vindecarea ranilor. Ceasul nu semnifica nimic! E o dilema veche de-a mea pe care am tratat-o in nuvela Monolog cu Timpul si pe care inca o mai tratez in mintea mea.
     Ma inveselesc enorm cand il intalnesc pe dragul Ionel Teodoreanu. Imi aminteste de copilarie. Il furam din biblioteca si fugeam in fundul gradinii, sub alun, si-l citeam: La medeleni, Turnul Milenei, Lorelei. Minunate amintiri imi revin de pe malul Dambovitei. Acolo am citit Ciresarii lui Constantin Chirita si Spuma zilelor a lui Boris Vian si Iubire magica a lui Vasile Voiculescu. Lostrita stiu ca am citit-o mai tarziu, cand am studiat-o in liceu. Imi vine sa o trezesc pe mama si sa o imbratisez pentru mostenirea data. Ultima oara mi-a recomandat sa citesc Accidentul de M.Sebastian. E cartea la Bucuresti si regret ca nu o am cu mine. Desi...nu, nu regret! Vreau sa citesc nuvelele de inceput ale lui Camil Petrescu. Vreau sa-i simt evolutia scrisului! Insa, in afara de Patul lui Procust si Ultima noapte de dragoste/ Intaia noapte de razboi, nu gasesc nimic de-al lui! Ah! Ba da! Un volum de poezie! Nu! Nu si tu! Sunt terorizata de poezie si asta pentru ca in ziua de azi, oriunde intri dai de cate un poet. Toata lumea scrie poezie! Poezie proasta si ieftina! In fine, nu gasesc nuvelele lui si nici dramaturgia: Jocul ielelor, Act venetian, Danton... Multe carti au fost imprumutate si pierdute! O greseala! Cartile nu se imprumuta! E ca si cum ai da cuiva pe maini averea ta sa o cheltuie!
     In schimb, Marin Preda detine cu superioritate un raft intreg: Marele Singuratic, Delirul, Viata ca o prada si multe altele! Nu-mi place descrierea lui! Nici n-am reusit vreodata sa ma ating de volumul doi al Morometilor! Nu-mi place atmosfera romanelor lui si punct! Am zis ca daca vad filmul Cel mai iubit dintre pamanteni, o sa reusesc sa-l plac mai mult, dar nici asa n-a mers! Nu stiu de ce, dar nu l-am placut nici pe Creanga si nici pe Marin Preda! Culmea este ca sunt fascinata de satul traditional si de obiceiurile romanilor...dar...imi place satul lui Sadoveanu. Pe cat il detest ca om politic, ca figura sociala, pe atat il ador ca scriitor. Si satul si taranul lui Liviu Rebreanu din Ion si Rascoala imi plac! Dar aici e alta poveste. Liviu Rebreanu, e pe locul intai in preferinte, dupa Mircea Eliade. Mi-am facut motto de viata din credintele lui Apostol Bologa, personajul lui din Padurea Spanzuratilor ("Sufletul tau sa fie totdeauna la fel cu gandul, gandul cu vorba si vorba cu fapta, caci numai asa vei obtine un echilibru statornic intre lumea ta si lumea de afara.") si mai apoi port numele personajului feminin din romanul Ciuleandra. Dar astea ar fi nimic fara romanul Adam si Eva in care ma regasesc cu tot cu iubire. Dragostea, reancarnarea, cautarea sufletului pereche, cele 7 vieti...toate astea imi sunt credinte in viata de acum! Raftul lui Rebreanu imi da de inteles ca mai am inca multe opere de-ale sale de citit. Trec cu vederea mai departe: Cezar Petrescu, Ioan Slavici, Zaharia Stancu- cu cele trei mari volume ale sale Frigul, Vulpea, Roza care m-au speriat prin design si nu m-au indemnat niciodata sa le citesc! Mai departe!
     Pe George Calinescu l-am citit in Enigma Otiliei, Cartea Nuntii si Bietul Ioanide. M-a fascinat felul in care vedea iubirea si drama intelectualului postbelic. Iubirea Otiliei o intalnim din ce in ce mai des in timpurile actuale- justificata sau nu, iar drama intelectualului, a arhitectului Ioanide, un artist pana la urma, este tot mai accentuata in ziua de azi, poate doar putin modificat unghiul de reflexie. Si merg mai departe, trec cu rusine de Seneca- Petroniu, Dostoievski- Idiotul, Crima si pedeapsa, Emile Zola- Paradisul femeilor, Baudelaire- Florile raului- aici suna mai bine in franceza: Les Fleurs du mal. Imi amintesc ca am studiat (de suprafata) estetica uratului din opera sa pentru un eseu la filozofie in anul intai de facultate, eu fiind la Politehnica! Ce ironie! Ce regret am dus pe umeri 5 ani! Timp pierdut intre fizica, matematica, diode si alte porcarii de genul. In fine, se pare ca mintea mea a trecut de la moarte la dramatizarea vietii si a destinului. Ma intalnesc cu Victor Hugo- Notre-dame de Paris si Mizerabilii. Am vazut filmul Les Miserables si n-am mai avut curiozitatea de a citi cartea. La fel am patit si cu Anna Karenina a lui Tolstoi si cu Pe aripile Vantului a lui Mitchell Margaret. Ma bucur in schimb ca am citit Erich Segal - Love Story, cu mult inainte sa vad filmul. N-am mai putut sa plang la film! Intotdeauna voi recomanda cartea si nu filmul!
     Dragul de Paolo Coelho, e si el cu cateva romane in biblioteca mamei. Sunt cadouri de la mine. Ne place. E usor, e comercial si ne-a prins pe amandoua. Preferata mea este Veronika se hotaraste sa moara, insa mama n-a citit-o. Scot Jurnalul unui mag de curiozitate sa vad daca si-a lasat amprenta pe prima pagina. Ciudat! Nu scrie nimic! Langa il regasesc pe Julio Cortazar - Sfarsitul Jocului. O porcarie! Ma uit pe prima pagina: Ex meis libris. Dedesupt: pseudonimul ales si un numar: 1038. Ma reaintorc la cartile vazute: Bacovia- Plumb:124, Caragiale: 203, 204, Gib I. Mihaescu: 381. Imi dau seama ca mama si-a numerotat cartile, dar nu inteleg in functie de ce. Presupun ca in ordinea achizitionarii. Dar Cortazar e vechi si are numar mare! Nu se leaga! O voi intreba!
     O carte imi atrage atentia si o scot din raft: Friedrich Nietzsche- Asa graita Zarathusta. O deschid la capitolul Despre moartea vroita, pesemne ca mintea se amuza copios acum. Incep sa citesc:
" Unii mor prea tarziu, iar altii prea devreme. Preceptul "sa mori la vreme", ne suna inca prea ciudat. Sa mori la vreme - acesta-i sfatul lui Zarathusta. Dar cel ce n-a trait la vreme, cum ar putea sa moara la vreme? Mai bine nu s-ar fi nascut. (...) Cu totii iau moartea-n serios, caci moartea nu li-i inca sarbatoare. Oamenii nu stiu sa sarbatoreasca cele mai frumoase sarbatori. (...) Omul ce a stiut sa-si implineasca soarta, moare ca un invingator, de-o moarte care este a sa, inconjurat de cei ce-i sunt fagaduinta si nadejde."
     Ei bine, in sfarsit mintea s-a linistit. A functionat legea atractiei. Am atras ceea ce-mi doream: raspuns la moartea timpurie. Pun cartea in raft si il scot pe Sadoveanu. Volumul gros necitit, cu numarul 247: Locul unde nu s-a intamplat nimic, Demonul tineretii, Oameni din luna. Imi plac titlurile. O pun deoparte.
     Imi dau seama ca s-a luminat de ziua abia cand mama intra in biblioteca. Imi explica ca avea candva o fisa intocmita exact ca la biblioteca si din acest motiv sunt numerotate cartile astfel. Aflu ca ceea ce am cautat eu toata noaptea, se afla la mine in camera in mini-biblioteca creata de mine in copilarie. Acolo i-am strans toate cartile care mi-au placut sau pe care urma sa le citesc. Nu erau multe fata de ce mi-as fi dorit! Tot ce a scris Mircea Eliade (mai putin Istoria religiilor) era strans acolo. Ma uit cu regret. Am citit tot ce a scris Eliade, ba unele le-am citit si de 2 ori si inca le-as mai citi si a treia oara. Era si Camil Petrescu cu teatru sau. Il iau si decid sa invat sa scriu si eu teatru. Mama insa imi recomanda altceva si-mi promite a dupa ce voi citi acele volume, grele si mai mari ca o caramida, voi putea scrie dramaturgie: Eugene O'Neill - Teatru, nr 165. Il iau la pachet dar nu-i garantez ca il voi si deschide!
     Ma pun in pat si citesc prima nuvela a lui Camil Petrescu: Cei care platesc cu viata, nr 311. Are doar 20 de pagini mici. Nu ma impresioneaza cu nimic scrierea, insa imi dau seama cat de tare l-a obsedat pe scriitor razboiul. Este aceasi imagine a razboiului absurd, demitizat, cu oameni morti fara rost, intalnita si in romanul Ultima noapte de dragoste/ Intaia noapte de razboi. Cartea nu-mi da pace si adorm cand rasare soarele cu amarul ca nu-l pot intalni pe autor. Tare multe sfaturi si critici i-as cere! In nuvela Manusile, realizez ca personajul este tot un artist ca si in precedenta, la fel ca toate personajele lui Mircea Eliade si la fel ca toate personajele construite de mine pana acum. Of, artistii astia au impresionat mereu! Observ ca il macina ceea ce ma macina si pe mine: artistul care moare de foame in fata analfabetului imbogatit politic.

Ajutor! Moare Arta!

   "Dragul meu cavaler, de focul noptilor traite si de lumina zilelor ce vor veni, te astept negresit la Sinaia. Aici aerul e mai curat si-ti lasa mintea mai libera. Vom scapa impreuna de fraie! Planurile noastre sunt marete si DEPASESC orice GRANITA. Biletul de tren e doar dus si este in plic. P.S: Sper ca ai schimbat-o pe Olga si ca ai divortat-o de mitocanul ei sot! Stii si tu ca nu o merita! Olga are nevoie de libertate si de iubire! Sa aduci cu tine manuscrisul si economiile. Urmeaza zile pline! Voi fi pe peronul garii, asteptandu-te! Te iubesc!"

     Este un fragment dintr-o scrisoare de dragoste din anul 1957. Cu mare curaj il scriu aici; face parte din ultima mea nuvela pe care o apropii de final. O iubire tragica dintre un scriitor al acelor vremuri si o evreica. Nu stiu daca iubirea e tema principala, sau conditia artistului de atunci, care era la fel de tragica (sau mai tragica) ca si acum. Poate fragmentul e doar un pretext pentru ce am de spus, pentru ca in noaptea asta vreau sa injur! Moare arta! Moare Eminescu! Moare Caragiale! Moare Eliade! Moare Sadoveanu! Mor toti si murim si noi cu ei!
     Scriind imi dau seama cat de multe asemanari, dar si mari deosebiri, exista intre anii de dupa Al doilea Razboi Mondial si ziua de azi, vorbind strict din punctul de vedere al artistilor, mai ales al scriitorilor. Atunci ajungeai sus daca erai cu Partidul, azi ajungi sus daca esti pe tv, atunci, in acea cruda perioada, nu prea conta talentul daca in scrierile tale nu "vedeai lumina de la Rasarit", acum nici nu mai vorbin de talent, vorbim de comercial si de mari bloggeri care arunca "chestii" pe pagini si ajung celebri. Atunci mureau poeti si prozatori pentru a-si apara scrierile, azi ne delectam cu texte ieftine si usoare, articole de duzina, usor de digerat, luate de prin presa sau inspirate de pe site-uri de rahat cu nume sonore. Azi, daca avem bani, scoatem carti pe banda rulanta, cred ca si voi ati observat ca toate vedetele lanseaza cate o carte, ba cu tema culinara, ba astrala, ba conjugala, ba mai mult, scot si carti de sfaturi, la care adauga cateva poze "marfa", facute de X- mare fotograf si iata ca prostimea cumpara! Mai sunt si autori adevarati, dar, din pacate, sunt putini, atat de putini ca nu razbesc multimii si operele le stau prafuite prin rafturi dosite. Sper ca macar Uniunea Scriitorilor sa nu vanda locuri! Ne indobitocim, fratilor! Unde dracu se duce arta? De ce schiopateaza toti artistii? De ce exista actori care vand bomboane la colt de strada, pictori si sculptori care deseneaza tatuaje, muzicieni care canta la metrou? Aaaa, sau, pardon, asteptam sa moara ca sa-i recunoastem! Uitasem ca post-mortem e mai bine vandut! Cui ii pasa ca exista oameni care-si vand cartile vechi, cartile iubite, cartile muncite, la mijloc de bulevard, pentru un colt de paine? Sunt absolut convinsa ca plang aproape singura aici; multi se uita la Capatos, multi isi fac griji pentru ziua de maine, altii asculta manele iar altii sunt prin cluburi si cafenele de Dorobanti. In fine, eu m-am descarcat! Noroc ca pot sa-mi arunc o parte din furie pe dragele mele personaje!

Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi

     Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi...este titlul romanului lui Camil Petrescu, unul dintre scriitorii mei preferati, un roman care se presupune ca s-a citit undeva prin liceu. Zilele astea am vizionat filmul inspirat din roman, al lui Sergiu Nicolaescu- Dumnezeu sa-l ierte, ca eu nu l-as ierta pentru modificarile majore aduse povestii. Ca a fost mare regizor, nu contest, cu ajutorul puterii care i-a pus tot la dispozitie a fost usor. Cred ca multi tineri talentati ar ajunge chiar sa-l intreaca daca ar avea acum resursele de care s-a bucurat Nicolaescu atunci...insa in zilele noastre cu arta mori de foame! In fine, trecem peste! Mi se pare inadmisibil ca domnul regizor/scenarist/actor sa modifice (atat de mult) povestea perfect scrisa a lui Camil Petrescu, si hai povestea ca povestea, ca de la carte la film e nevoie de artificii...dar numele personajelor?!?! Pai numele, vorbind strict din literatura noastra, da calea, destinul si virtutile personajului. Nu se poate ca Stefan Gheorghidiu sa ajunga un Tudor Gheorghiu si nici Ela sa devina Lena! Lena?! Ce inseamna Lena?! Bine ca nu i-a zis Leana! Cum ar fi daca Vitoria Lipan ar deveni Gigica Frunza-Verde si Apostol Bologa ar ajunge Nae Bolovan?! Chiar si daca esti Sergiu Nicolaescu si ai toata puterea de partea ta... nu ai dreptul sa-ti bati joc de cuvantul autorului. O fi filmul o adaptare dupa roman...dar prea de tot!
Ma rog, ambele povesti, atat a romanului cat si a lui Sergiu Nicolaescu, sunt minunate...desi finalul filmului m-a dus putin cu gandul la Apostol Bologa, personajul din romanul lui Liviu Rebreanu, Padurea Spanzuratilor. Spun asta pentru ca in filmul lui Nicolaescu "Ultima noapte de dragoste", personajul alege sa moara pentru un ideal. Nu se sinucide, ci alege sa moara, simtindu-se vinovat ca din cauza dramelor lui personale (din plan sentimental) au murit oameni nevinovati. Minunata idee, perfecta transpunere! Ma fascineaza patriotismul de atunci pentru ca e greu de inteles astazi! Cati oameni si-ar semna astazi condamnarea la moarte in locul onorurilor false? Ce om din ziua de azi ar mai muri pentru un ideal? Oare chiar am pierdut valorile reale si ne lasam calcati in picioare si injositi pentru o bucata de paine inmuiata in untura? Unde sunt oamenii de altadata? Vazand acest film, imi dau seama ca devenim din ce in ce mai putin oameni. Nu recunosc caraterele de odinioara in viata de zi cu zi! Suntem masinarii, vrem ascensiune sociala, adulatie, recunoastere si calcam cadavre in picioare pentru a urca intr-un loc mai caldut. Pacat ca suntem un fel de Dinu Paturica (Ciocoii vechi si noi- Nicolae Filimon) si nu un Stefan Gheorghidiu, sau Tache Gheorghiu al lui Nicolaescu. Iubirea nu mai este ideala, pura, iubirea nu mai este inaltatoare, cade pe loc secund, nu sacrificam nimic sa cunoastem acest sentiment, nu dam doi bani pe iubire si atunci cand o intalnim, o calcam in picioare pentru orice alt beneficiu. De ce nu regasesc pe strazi, intre tineri, iubirea pe care am citit-o in romanele vechi de dragoste si cu care am crescut?! Peste 100, 200 de ani ce carti se vor studia in scoli? Cartile scrise acum abordeaza iubirea de suprafata, fara dileme, fara drame de constiinta- si din pacate cam asta e iubirea zilelor noastre, o mare confuzie a iubirii cu sexul. Scriitorii, in general, se inspira din viata lor sau a apropiatilor... ma intreb din ce ne vom mai inspira noi, noi astia de acum, care am pierdut idealurile, credinta, iubirea, patriotismul, pamantul stramosesc...unde esti tu Caragiale, ai avea atatea inspiratii din societatea actuala!

Gata! Gata cu rautatile! Am cautat cartea Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi si am rasfoit-o pentru a cauta niste citate care sa exprime drama iubirii pe care o traia personajul principal. Iata-le:
" Am crezut atata vreme ca eu sunt singurul motiv de durere sau de bucurie pentru femeia mea, iar azi descopeream ca ochii ei sunt gata sa planga pentru altul."
" O iubire mare e mai curand un proces de autosugestie. Iubesti din mila, din indatorire, din duiosie, iubesti pentru ca stii ca asta o face fericita, iti repeti ca nu e loial sa o jignesti, sa inseli atata incredere. Orice iubire e ca un monodeism, voluntar la inceput, patologic la urma."
"Cei care se iubesc au drept de viata si de moarte unul asupra celuilalt!"

Tot Camil Petrescu spunea, si e adorabila replica- pe noi femeile ne poate salva cateodata:
"O femeie inseala doar pe cei pe care ii iubeste, pe ceilalti ii paraseste pur si simplu!"

Si pentru ca am vorbit si de Padurea spanzuratilor, iata conceptia de viata a lui Apostol Bologa, o conceptie pierduta in zilele noastre:
"Sufletul tau sa fie totdeauna la fel cu gandul, gandul cu vorba si vorba cu fapta, caci numai asa vei obtine un echilibru statornic intre lumea ta si lumea de afara."

Daca timpul nu va permite sa cititi/recititi cartea, va invit sa va delectati cu filmul (desi niciodata un film nu va putea fi mai bun decat o carte)

Caragiale se intoarce!

   Urbea X este acum Orasul Racari!
O scrisoare pierduta... sau o functie pierduta!

   Culmea, suntem in alt secol, alt mileniu, dar aceleasi caractere, aceasi gandire si lupta politica, aceleasi manarii politice cu alta culoare a partidului, toate acestea ne insotesc in urbea X... nu ne uimeste nimic, Caragiale ne este alaturi!

   Cine sunt noile personaje? Pai sa vedem...

   Zoe Trahanache- fosta si supranumita doamna directoare a unui liceu- se incadreaza perfect in aceasta tipologie, pai este o doamna, nu? Este tipul de dama care trece peste moralitate si principii de dragul unui post, de data asta lupta pentru propriul sau post. Zoe era cocheta, dar si doamna noastra, de cand cu "fonctia" poarta haina de blana, Zoe insa, era admirata de barbati pentru caracterul puternic si impunerea in fata tuturor, doamna noastra, insa este marioneta primarului. Acesta canta, ea danseaza! Dar, mai canta si doamna noastra, impreuna cu o alta "dama de societate", pe la petrecerile de partid; canta melodia "Azi am sa-mi crestez in grinda/ Jos din cui acum, oglinda..." melodie, care, se invata in clasele primare... dar, deh... doar o canta pentru primar, trebuie sa respectam nivelul! Este, ce-i drept, o luptatoare hotarata, pacat ca foloseste tertipuri murdare, si nedemne de o "doamna", pentru a ciuguli din frimiturile ramase de la masa vulturilor. Si ne oprim aici, nu vrem sa cautam si alte asemanari cu Zoe a lui Caragiale!

   Zaharia Trahanache- o fi el tipul incornoratului, dar la noi nu este cazul, sau mai bine zis: nu vorbim despre! Pai, cam cine ar fi Trahanache al nostru? Hai sa vedem, pai, "prezidentul comitetului permanent, comitetului electoral, comitetului scolar, comitetului agricol, si a altor comitete si comitii", cam cine ar fi el? Ati ghicit, domul primar, poate ocupa victorios locul acestui personaj. Pai el conduce si primaria si institutia scolara, el ia decizii in locul directorului de liceu, in locul Consiliul de Administratie, el e, vorba aia veche, "unul pentru toti!". Cat despre "comitetul agricol"... nu mai vorbim! Ilegal, l-a condus si p-asta, ca noi stim ca in calitate de primar, nu avea voie sa aiba si alta functie de conducere! Insa Trahanache al nostru este cult, ne demonstreaza asta prin multiplele citate de Gothe, Eliade, Radulescu sau proverbe postate, zproape zilnic, pe facebook-ul sau! El imprumuta si putin de la Tipatescu, e abuziv, dovada ca da jos din functie pe cine vrea el, e orgolios, tine el minte ca in copilarie Manole i-a fost profesor, pai hai sa-i aratam acum lui Manole ca noi suntem mai tari! Imbraca haina decentei si a integritatii morale, si, cand orasul doarme, o da jos si ataca! Tot de la Tipatescu ar prelua si aerul de june, de aventurier, ca ne aducem aminte ce invitatii abscene facea unei tinere domnisoare care l-a sustinut in campania de acum 4 ani.

   De Tipatescu nu mai vorbim, ca e pe sus, pe la judet... si e cam departe de urbea X, insa pe Nae Catavencu il regasim in micul nostru orasel, in haine de doamna! E mare doamna in primarie, ca in calitate de profesoara, praf a facut orele de franceza! Am fost multi elevii ei, si la orele de franceza, beam un suc la magazin, ca doar profa ni-l vindea! Cataveanca noastra scrie articole in ziarul local, ironice si josnice la adresa fostilor colegi de breasla si nu numai! Firea mahalagioaica, ipocrizia si parvenitismul caracterizeaza si de asta data personajul nostru! Diferenta este ca ziarul nu se mai numeste <Racnetul Carpatilor>, ci se numeste <Independentul de Racari>, eu, una, l-as numi <Racnetul Primarului> sau <Independentul Portocaliu>. Vorba aia, totul este vopsit in portocaliu, mai ramane doar biserica de pictat, sa speram ca nu mai au timp pentru asta! Primaria noastra portocalie, e fosta cladire a spitalului, a maternitatii... pai da-o incolo de sanatate, avem nevoie de spatiu sa parcam masinile de lux ale angajatilor!

   Pristanda- politaiul orasului, este perfect caracterizat in zilele noastre de adunatura din Politia Comunitara, pusi de primar in "fonctii" ca sa-i fie slujnici fideli. Nu e nevoie sa gandeasca, e de ajuns ca-s multi! Am vazut in multe cazuri ce nivel au sustinatorii domnului primar! Daca dam un search pe Google despre Pristanda, putem sa ne amuzam putin de asemanari. In aceasta categorie intra si fotograful ziarului, un monument de cultura si inteligenta! As propune un dans moldovenesc, pristandaua, primarul striga si comunitarii danseaza!

   Cetateanul turmentat... reprezentantul omului simplu, care se bucura de o atentie portocalie, sau mai nou, verde, este cel care preamareste primarul ca a facut parcuri, petreceri cu bautura ieftina si Vijelie! El este cel care nu se intreaba "Eu cu cine votez?", sau de ce voteaza, ci se duce, turmentat, la vot si pune stampila acolo unde i-a zis baiatul ala care i-a adus aseara o punga cu "d-ale gurii", ca vorba aia "scopul scuza mijloacele".
   Si uite asa, asemenea caractere desprinse din Caragiale, vreti sa ne mai minta si insele inca 4 ani! Nu-i bai, noi sa fim sanatosi, ca ciuma vine singura!

* Textul este un pamflet. Orice asemanare cu personajele si fapte reale este pur intamplatoare!

Din Piața Universității- KM 0

     Am fost in Piața Universității, am scandat alături de români, am strigat libertatea împreună cu ei, am plâns, am rămas cu gust amar si o tristețe inimaginabilă! Mă gândesc că și in  '89 aș fi iesit în stradă si poate aș fi murit pentru același ideal pentru care se luptă țara din nou, pentru libertate! Multi spun că cei de atunci au fost nebuni, au fost naivi... dar fără nebunia si disperarea lor nu eram noi azi aici, fără sacrificiul lor nu se putea; acea mascaradă de atunci a lăsat cruci dar si istorie! Chiar dacă au fost folositi, ma inchin în fata acelor eroi, patriotismul lor noi l-am pierdut!

     Am plâns când, întorcând capul in spatele meu, am văzut un bătrân. Avea păr rar, cărunt, cu mâna tremurândă isi stergea din când in când ochii înlăcrimati, iar corpul și-l sprijinea cu greutate si totodată cu îndârjire, intr-un baston vechi, cojit de timp! Avea, probabil, multi ani trăiti in chin si tristețe, avea, probabil, multe amintiri grele și dureroase, avea, probabil, un copil mort la Revoluție, avea probabil nevoie de medicamente, de pâine, de căldură, de sprijin, de recunoștință... Era singur si durerea din ochii lui mă rănea! Simt că s-a chinuit mult să ajungă acolo și să fie alături de poporul lui. Mă uitam cu rușine spre el, cu rușinea pe care ar trebui să o simtă cei care stau acasă si vor să schimbe "ceva". Era înalt, cândva fusese masiv, acum bătrânețea si boala l-au slăbit. Îl văd luptând in război, îl văd dorind recucerirea teritoriilor furate, îl văd insuflețit cu un steag in mână la revoluție, îl văd ferindu-se de gloanțe cu mândrie și devotament pentru țară... Face câțiva pasi in față, probabil vrea să vadă mai bine ce se întâmplă, si-l văd târându-si piciorul drept cu greu, cu siguranță fusese rănit intr-alta luptă pentru libertate! Plâng, imi vine să-l strâng in brațe si să-i sărut mâinile îmbătrânite! Datorită oamenilor ca el sunt mândră că sunt româncă, datorită patrotismului lor suntem astăzi liberi! Mă întreb ce simte el când vede atâta nepăsare in țară, atâția tineri plini de indiferență pentru viitor, mă întreb ce simțea atunci când lupta, în schimbul vieții, pentru întregirea pământului românesc, pământ pe care acum alții l-au prădat si l-au vândut ieftin, oare ce simte acum când sacrificiul lui a fost dezonorat? De unde atâta putere să lupte cu bătrânețea și cu regimul, acest regim care aruncă în lagăre oamenii ca el? Este un simbol pentru toți românii strânși în piața, este un monument de iubire pentru țară și mă înclin, umil, în fața lui! El poate mai are câțiva ani de trăit, dar dorește, cu aceași însuflețire de acum 70 de ani, să lase în urmă o țară curată, să știe că jertfa lui nu a fost în zadar!
     Plec de lângă el, am un sentiment de vinovăție neînțeles si mă așez pe o bordură! În fața mea, o familie se îmbrățișează! Femeia zâmbește ridicându-și capul către soț. Cu mâna dreaptă își strânge fata blondă în brațe, și sărutand-o pe frunte, îi spune, într-un amestec de mândrie si tristețe: "Acum 22 de ani eram tot aici, toți 3, tu nu știi că erai aici- și se atinge ușor pe burtă- mă simt de parcă ne-am întors în timp, nu s-a schimbat nimic!"

1 Decembrie

     De unde atata iubire pentru Romania? Si cum v-ati dat seama de asta tocmai astazi? Nu simtiti nimic pentru tara asta, ca daca ati simti, ati fi oameni! Toata lumea IUBESTE ROMANIA DE 1 DECEMBRIE! Ce va trezeste acest sentiment? Ca v-ati nascut aici? Asta nu e un motiv! Ca puteti sa o furati? DA! E o tara frumoasa dar nu e libera, e o tara bogata, dar noi suntem saraci, e o tara cu istorie dar noi avem sufletul si mintea goale de amprenta trecutului, e o tara aleasa de Sus, dar voi nu recunoasteti asta! Acum Romania este o tara cu pensionari imbolnaviti de sistem, cu spitale saracite de doctori, cu profesori aruncati la gunoi...  Daca ati iubi tara in care v-ati nascut, ati face ceva pentru viitorul ei, ca prezentul tot voi l-ati distrus, cu alegerile gresite, cu ipocrizia faptelor, cu nepasarea cuvintelor, daca ati iubi-o nu ati pleca sa fiti sclavi pe bani mai multi in alte tari... Sunteti egoisti! Daca pe stramosii nostri i-ar fi caracterizat acelasi egoism, azi nu aveam ce sarbatori, n-aveam nume, n-aveam pamant, n-aveam tara... Romania nu se schimba prin cuvinte, se schimba prin fapte... iubiti Romania, dar va rusinati de traditiile noastre si preferati americanismele, nu cunoasteti doina dar promovati muzica de import, va abandonati copiii si semnati petitii spre adoptia lor, aruncati animale in strada si semnati petitii sa nu fie eutanasiate, injurati minoritatile dar le oferiti drepturi...

Sunteti falsi, dar astazi sunteti patrioti!