Din Piața Universității- KM 0

     Am fost in Piața Universității, am scandat alături de români, am strigat libertatea împreună cu ei, am plâns, am rămas cu gust amar si o tristețe inimaginabilă! Mă gândesc că și in  '89 aș fi iesit în stradă si poate aș fi murit pentru același ideal pentru care se luptă țara din nou, pentru libertate! Multi spun că cei de atunci au fost nebuni, au fost naivi... dar fără nebunia si disperarea lor nu eram noi azi aici, fără sacrificiul lor nu se putea; acea mascaradă de atunci a lăsat cruci dar si istorie! Chiar dacă au fost folositi, ma inchin în fata acelor eroi, patriotismul lor noi l-am pierdut!

     Am plâns când, întorcând capul in spatele meu, am văzut un bătrân. Avea păr rar, cărunt, cu mâna tremurândă isi stergea din când in când ochii înlăcrimati, iar corpul și-l sprijinea cu greutate si totodată cu îndârjire, intr-un baston vechi, cojit de timp! Avea, probabil, multi ani trăiti in chin si tristețe, avea, probabil, multe amintiri grele și dureroase, avea, probabil, un copil mort la Revoluție, avea probabil nevoie de medicamente, de pâine, de căldură, de sprijin, de recunoștință... Era singur si durerea din ochii lui mă rănea! Simt că s-a chinuit mult să ajungă acolo și să fie alături de poporul lui. Mă uitam cu rușine spre el, cu rușinea pe care ar trebui să o simtă cei care stau acasă si vor să schimbe "ceva". Era înalt, cândva fusese masiv, acum bătrânețea si boala l-au slăbit. Îl văd luptând in război, îl văd dorind recucerirea teritoriilor furate, îl văd insuflețit cu un steag in mână la revoluție, îl văd ferindu-se de gloanțe cu mândrie și devotament pentru țară... Face câțiva pasi in față, probabil vrea să vadă mai bine ce se întâmplă, si-l văd târându-si piciorul drept cu greu, cu siguranță fusese rănit intr-alta luptă pentru libertate! Plâng, imi vine să-l strâng in brațe si să-i sărut mâinile îmbătrânite! Datorită oamenilor ca el sunt mândră că sunt româncă, datorită patrotismului lor suntem astăzi liberi! Mă întreb ce simte el când vede atâta nepăsare in țară, atâția tineri plini de indiferență pentru viitor, mă întreb ce simțea atunci când lupta, în schimbul vieții, pentru întregirea pământului românesc, pământ pe care acum alții l-au prădat si l-au vândut ieftin, oare ce simte acum când sacrificiul lui a fost dezonorat? De unde atâta putere să lupte cu bătrânețea și cu regimul, acest regim care aruncă în lagăre oamenii ca el? Este un simbol pentru toți românii strânși în piața, este un monument de iubire pentru țară și mă înclin, umil, în fața lui! El poate mai are câțiva ani de trăit, dar dorește, cu aceași însuflețire de acum 70 de ani, să lase în urmă o țară curată, să știe că jertfa lui nu a fost în zadar!
     Plec de lângă el, am un sentiment de vinovăție neînțeles si mă așez pe o bordură! În fața mea, o familie se îmbrățișează! Femeia zâmbește ridicându-și capul către soț. Cu mâna dreaptă își strânge fata blondă în brațe, și sărutand-o pe frunte, îi spune, într-un amestec de mândrie si tristețe: "Acum 22 de ani eram tot aici, toți 3, tu nu știi că erai aici- și se atinge ușor pe burtă- mă simt de parcă ne-am întors în timp, nu s-a schimbat nimic!"