Dor de copilarie

Mi-e dor de copilarie. Mi-e dor de mine. Mi-e dor de sarbatorile cu oameni. Mi-e dor de tine, tata! Mi-e dor de tine, mama! Mi-e dor de colinde si de Mos Craciun! De bradul impodobit peste noapte si de Lumina de Inviere. Azi, in nemarginirea secundei ce m-a inconjurat, v-am revazut pe toti. Acolo erau zambete. Erau imbratisari. Mirosea a sarmale si tuica fiarta. Si toti erati fericiti. Mirosea a pasca si cozonac si erati toti acolo. Ciocneati paharele. Promiteati un viitor viu. Azi, eu sunt aici si voi dincolo...

Scrisoare din desert

     L-am asteptat ani de zile, in liniste si in rugaciune. Azi a venit. Mi-a zambit ca unui strain. Avea ochii umezi. Pierduse acolo sclipirea din priviri. Nici glasul nu mai era puternic, nici gesturile nu i le mai recunosteam. Incercam sa-l recompun din amintiri...dar el, el nu pastra nimic din barbatul de atunci. Se supunea tacut si disperat unei promisiuni. Am stiut asta cand, in buzunar, i-am gasit scrisoarea.

Iubitul meu...
                    ...nu stiu daca am voie sa te mai numesc asa, dar nu as gasi alte cuvinte mai potrivite...
     Vei veni acasa si nu ma vei gasi. Ma vei striga de trei ori si nu iti voi raspunde. Apoi vei vedea ca lipseste icoana din hol. Vei intra in dormitorul nostru si vei cauta cu privirea poza noastra. Nu o vei mai gasi. Vei observa ca florile s-au ofilit. Vei intra in bucatarie si vei gasi cafeaua proaspat facuta. Pe masa vei gasi scrisoarea asta. Vei sti ca am plecat. Te vei aseza pe jos, obosit, ingandurat, cu bratele cazute. Vei largi nodul de la cravata si vei fi gol in minte. Vei ramane cu privirea atintita in pamant cautand urma pasilor mei. Stiu asta pentru ca asa am fost si eu in ultimele nopti. Te cautam in somn si patul era gol. Tresaream speriata si alergam la usa. Nu erau pantofii tai...apoi alergam in gradina, speram sa te gasesc sub nuc...dar nu erai nici acolo. Ramaneam sprijinita de pamant si adormeam plangand. Dimineata ma trezeam in bratele tale. Ma sarutai pe frunte si-mi pregateai micul dejun. Imi spuneai zambind ca a fost doar un cosmar. Am crezut asta pana azi cand rasaritul m-a gasit in gradina, langa tulpina nucului.
     Te las liber. Privirea ta este din ce in ce mai pierduta in amintirile dunelor si gandul tau se rataceste din ce in ce mai des pe strazile indepartate ale tarii tale. Ma iubesti. Stiu ca ma iubesti, dar viitorul tau se supune trecutului, copilariei tale, culturii tale. Te dezleg de noi. Te vreau fericit. Stiu ca acum tu zambesti, strangi hartia in pumnul tau si iti spui ca esti fericit cu mine, dar sa stii ca fericirea ta dureaza doar secunde. Eu vreau sa fii linistit si impacat cu tine, asa vei fi fericit o eternitate. Fericirea, nu e alegerea ta, e alegerea mea! Nu trebuie sa-mi raspunzi. Stiu ce vrei sa-mi spui si nu vreau sa te aud. Nu trebuie sa-ti ceri iertare. Poate eu ar trebui sa-mi cer iertare pentru scrisoarea asta si pentru ca nu ti-am spus adio prinvindu-te in ochi. Nu sunt lasa, doar mi-e frica de imbratisarea ta. Si apoi, eu sunt plina de sange si de durere, nu te pot lasa sa ma vezi asa. Vreau sa ai o amintire frumoasa despre mine.
     Ti-am auzit rugaciunea din miez de noapte. Nu eram in gradina, langa nuc, asa cum erai tu obisnuit sa te astept. Eram chiar in spatele tau si te priveam sleita de puteri si sufocata de durerea glasului tau. Erai sincer, atat de sincer ca fiecare ruga a ta ma izbea ca un bici umed. Fruntea ta lovea pamantul si ranile lasate le voi purta pe umeri toata viata. Iti cereai iertare pentru dorinta ta de a ramane langa mine, iti cereai iertare pentru impotenta de a-ti urma invatamintele. Sa stii ca Dumnezeul tau te iubeste. Te asculta si El tacut ca si mine. Am fugit speriata in gradina. Am cazut in genunchi langa nuc si L-am rugat pe Dumnezeul meu sa-ti ia povara grea de a ma fi iubit si sa-mi lase mie pacatul mangaierilor tale! Te las sa-ti respecti promisiunile! Ea te asteapta, rugandu-se la acelasi Dumnezeu ca si tine sa te intorci. Ea te iubeste si-ti ofera tot ce are mai de pret un om: timpul si varsta ei! Du-te! Fugi in tara ta si devino cel mai frumos si curat mire! Pacatul tau il voi purta cu mine! Radacinile si stramosii te cheama. I-am auzit in vis. M-au implorat sa-ti dau drumul. Si ochii aceia negri...ochii aceia ma urmaresc in fiecare noapte. Le vad privirea sfarsita, trista... sunt ochii mamei tale! Si ea te asteapta! Si ea te iubeste! Ti-a pregatit costumul de nunta! Vei fi frumos! Trebuie sa-mi promiti ca vei fi frumos! Vei zambi asa cum zambeai cand m-ai cunoscut.
     Sa nu te ingrijesti de mine. Eu sunt acum in patul unui alt barbat. Nu il iubesc. Nici el nu ma iubeste. Dar m-a iubit candva si-si aminteste... si apoi, ne inchinam aceluiasi Dumnezeu! Va fi usor! Sa nu-ti faci griji! Te voi uita in bratele lui si-n rugaciunile mele! Iti promit ca pacatul tau de a ma fi iubit am sa-l car cu mine in eternitate.
     Nu! De ce plangi acum? Nu ai voie! Eu te iubesc! Si ca sa vezi cat te iubesc, ti-am pregatit bagajul si ti-am cumparat bilet. Vei ajunge acasa in ziua nuntii tale!

Promisiune catre ingeri!

Ghidul meu, deschid cartea amintirilor si vorbele tale imi lumineaza drumul! Invataturi de aur imi indreapta pasii catre dreptate, voi ramane un om corect si voi lupta cu aceasi sabie ca si tine, nepatata de compromisuri mediocre. Voi dovedi, tata, ca intr-o lume imorala, mai exista inca decenta de a fi integru! Scutul meu este sangele tau si vreau sa il sfintesc in fiecare zi, prin vorbe, prin fapte! Si voi calca pe urmele stramosilor mei si din faptele lor voi construi o calauza! Puterea ta de a fi corect in ruinele unei societati murdare, imi da demnitatea de a privi pe oricine in ochi si nu voi clipi, tata, voi sta dreapta in fata tuturor! Prin venele mele nu voi lasa sa curga lasitatea si nici nu ma voi tara vreodata in mocirla pentru un loc caldut in societate. Valorile tale stau in cufere de argint si-mi dau directia la fiecare cumpana a vietii. Voi dispretui ceea ce tu ai dispretuit si niciodata nu voi lasa orgoliul meu sa calce in picioare virtutile altora! Da! Da, tata, caracterul tau si faptele tale vor fi Biblia mea! Voi preacinsti amintirea ta in fiecare clipa si nu voi pierde niciodata mandria de a ma fi crescut mainile tale!

In alta viata...

 

     E dimineata unei noptii de aprilie. Cobor in gradina si ma intind pe pamantul umed de roua, printre narcisele proaspat inflorite. Nu am nevoie de lampa; luna lumineaza in jur si face ca ramurile abia infrunzite ale pomilor sa para brate de faraoni indreptate spre inalt, cerand parca indurare. Mi-as fi dorit sa-ti fi adunat toate narcisele si sa-ti fi facut cale spre mine din petalele lor albe si fragile. Mi-as fi dorit din crengile copacilor sa-ti fi inaltat altar de jertfa si sa astept soarele amiezii sa aprinda vreascurile; sa ard acolo, intre pamant si cer, in fata ta si a narciselor. Dar n-ai sa vii. Tu n-ai sa te mai intorci niciodata. Nici nu te astept. Nu te judec si nici nu te cert. Nu-ti cere iertare pentru alegerea ta. Mai bine iarta-ma tu pe mine! Iarta-ma pentru sangele care-mi curge prin vene, pentru Crezul meu atat de diferit de al tau. Iarta-ma ca m-am nascut atat de departe de tine, ca nu stiu sa-ti vorbesc in limba ta, ca nu stiu sa-ti scriu te iubesc cu literele alfabetului tau, iarta-ma! Iarta-ma ca acolo, sus, am ales un destin diferit de al tau, iarta-ma pentru lasitatea cu care am fugit de tine atunci, cu sute de ani in urma, atunci cand, de frica de a te imparti cu cealalta, am lasat tot sangele din mine sa curga pe nisipul desertului. Iarta-ma caci iubirea de atunci o platesc cu lipsa ta de acum. Iti multumesc ca m-ai cautat in viata asta si iti multumesc pentru fiecare lacrima stearsa de pe obrazul meu. Iti multumesc pentru ca, oferindu-mi trupul tau, mi-ai iertat pacatul din trecut.
     Iarta-ma pentru sacrificiul tau de a ma gasi, iarta-ma pentru anii pierduti departe de desert, iarta-mi vocea care te chema necontenit in vis. Eu te stiu dintotdeauna, te stiu din amintirile cu printi si printese, din amintirile cu piramide, din amintirile de pe malul Nilului. Stiu ca te-am iubit in desert si mai stiu ca am calcat, supusa, pe urmele pasilor tai. Vocea si privirea ta sunt aceleasi, le recunosc! Si mainile tale au aceasi putere ca atunci si mirosul pielii tale mi-l amintesc si gesturile tale le-am purtat mereu in mine.
     Iarta-ma pentru ca parul meu a pierdut aroma khamsin-ului si ca trupul meu nu te-a asteptat. N-am stiut cine sunt si de unde vin pana in ziua in care te-am intalnit. Cu ce dor te-am strans in brate atunci si tu imi repetai numele, un nume pe care niciodata nu-l mai auzisem, dar la care sufletul meu tresarea si raspundea cu lacrimi. Dar ai venit tarziu...acum eu nu-ti mai pot oferi nimic mai mult decat o gradina cu narcise si un rug de crengi proaspete. Te las sa pleci, te rog sa pleci! Intoarce-te in lumea ta, te asteapta nisipul si dunele si camilele si alti ochi curati si alt san neatins. Fugi! Si eu am fugit candva din prea multa iubire pentru tine. Acum, din aceasi iubire, vreau sa fugi tu. Sa nu-ti pese de mine, caci nici mie atunci nu mi-a pasat de tine. Te voi cauta eu, peste alte sute de ani, atunci cand pacatul meu va fi iertat.
    Acum eu mi-am ales o calauza diferita de a ta; iti respect cultura dar imi iubesc religia. Muzica ta imi curge prin vene si dansul...dansul il cunosc din vesnicie. Am dansat asa cum niciodata nu o mai facusem inainte, am dansat doar pentru tine, am dansat ca si cum locul meu era in fata ochilor tai, am dansat cu sufletul si m-am nascut a doua oara din bratele tale. Ti-am cazut la picioare si as fi vrut sa uit tot trecutul, as fi vrut sa uit traditiile si credintele, sa las tot si sa ma intorc cu tine in desert. Dar e prea tarziu. S-a luminat de ziua. Va rasari soarele si va aprinde flacarile altarului. Ma urc pe rug si astept cuminte un alt destin. Iti promit ca ma voi naste cu ochi negri, dintr-un alt pantec, undeva, in desert, intr-o oaza linistita.
    

Calatoria cu RATB, un lux si o curata "inginerie"!

  

   Titlul nu este deloc ironic! Sa nu va ganditi ca ironizez transpiratia calatorilor, sau mizeria de pe jos, sau lipsa inspiratiei din graffiti-ul de pe scaune, sau amprentele lasate cu tot cu sudoare pe geamuri, sau levitatia de la orele de varf (spun levitatie ca nici nu atingi podeaua cu varful piciorului din cauza aglomeratiei). Nu! Nici pe departe!

     Stau in statia de la Gara de Nord, asteptand cu nerabdare troleul 85. Vine rar si ca sa nu ma enervez, il scot pe Camil Petrescu din geanta si ma relaxez cu descrierile lui. Mintea mea se delecta acum cu privelisti dobrogene, campii intinse, delusoare impadurite si balti verzi. In fata mea se aseaza un batranel, cam la 60 de ani neimpliniti, cu putina chelie si mustacioara alba. Parea din povestirea mea! Ducea in spate un fel de rucsaco-geamantan destul de incarcat. Venea de la tara si mergea la rude in capitala- banuiesc eu dupa hainele saracacioase ce le purta. Avea o figura blanda. Il incadrez in peisajul lui Camil Petrescu. Apare ca prin minune 85-ul! Imbulzeala mare la usi. Multe babe dichisite si impanate dau din coate sa urce primele si sa ocupe loc pe scaune. Am observat inca din copilarie ca troleul 85 e troleul babelor, probabil pentru ca traverseaza cateva zone candva boieresti. Si mai apoi, asta e ora lor! E aproape 12:00. Ma imping si eu printre ele sa prind un loc cu fata inainte. Vreau sa citesc si sa nu ma ia cu lesin! Se urca si batranelul din statie si ramane in picioare cu bagajul in spate. O baba sta insistent langa mine. Ma fac ca nu o observ! Eu vreau sa citesc si apoi, se tine destul de bine cat sa ma induplec sa-i cedez locul. Merg rar cu RATB-ul si doar atunci cand sunt distante mari, fara metrou, si presupun traversarea unei zone aglomerate. Decat sa stau la volan in trafic, injurand, mai bine stau pe scaunel in RATB, citind. Cu tramvaiul imi place sa merg! Ma simt putin intoarsa in timp, dar nu prea am rute comune cu sinele lui. Acum eram in intarziere, ca altfel as fi luat-o pe jos, printre blocuri, pe stradute laturalnice si as fi ajuns cu jumatate de timp peste RATB, dar cu cateve calorii bune in minus. Trebuia sa ajung pe strada Mantuleasa, vestita strada a lui Mircea Eliande. Trebuia sa tai Cismigiul dinspre Uranus, sa ies la Polivalenta, sa traversez Calea Victoriei, pasajul Universitatii, apoi biserica Armeneasca si imediat dreapta pe Mantuleasa. Fac asta intr-o ora! E minunat sa te plimbi prin Bucuresti dimineata, sau la apus. In fine, nu asta-i povestea. Povestea era in cartea lui Camil Petrescu care traversa Dunarea in acceleratul de 2:55. Mi se pare o coincidenta amuzanta: batranelul cu privelistea si 85-ul cu acceleratul. Dar nici asta nu-i povestea. Ci abia acum incepe adevarata poveste. La statatia Mihail Kogalniceanu se urca controlul. Eu aveam bilet ca doar d-aia stateam si jos, relaxata, citind. Spun asta, pentru ca de obicei nu iau bilet. Prea scumpe, dom'le pentru ce-ti ofera. Iau bilet rar, pe distante mari! Primul intalnit langa usa, batranelul meu. Il stiu din statie ca statea cu cartela de calatorii in maini si o studia pe toate partile. Probabil omul nu mai fusese in Bucuresti de pe vremea biletelor de hartie. Il vazusem si cand a trecut-o prin fata aparatului de taxat, dupa ce a urmarit cativa calatori facand acelasi lucru. Stateam linistita si ma delectam cu Dunarea care inundase prin juru-i. Ce sa vezi? Controlul concluzioneaza ca nu a taxat calatoria si-l mustruluieste de zor. Batranelul sustine ca trecut-o pe la aparat.
- Pai bine, dom'le si ce scria pe ecran?
- Nu stiu! Cum sa stiu?
- Pai n-ai citit?
- Pai nu vad fara ochelari! Si tot asa pret de o statie s-au contrazis. Batranelul exasperat ca nu intelegea cum nu vede controlorul ca el a "compostat" si sutinea sus si tare ca nu e vina lui pentru defectul aparatului.
- Dom'le dar nu ai auzit piuitul ca nu e in regula?
- Pai cum sa stiu io dom'le ca nu e in regula, daca nu stiu cum este in regula?!
- Pai de ce n-ai citit dom'le instructiunile de sus? De unde te-ai urcat?
- De la Gara de Nord!
- Pai vezi, dom'le? Aveai timp sa citesti ca suntem la Cismigiu!
- Pai n-auzi dom'le ca nu vad sa citesc?
     Nimeni nu zicea nimic. O femeie de vreo 38-40 de ani se grabea sa-si "composteze" cartela si era disperata ca aparatul e blocat de controlor. Controlorul nu o ia in seama, desi-i vede grimasele varuite in alb si muschii inclestati ai fetei, si ii cere batranelului sa coboare la prima. E musai sa-i dea amenda sau sa-i dea o alta cartela cu care sa mearga toata ziua nelimitat, contra sumei modice de 50 lei. Batranelul disperat, cu ochii bulbucati si aproape iesiti din orbite, incearca sa-l mituiasca cu 10 lei ca sa-l lase in pace. Pesemne ca venise cu trenul si "mersese cu nasul", astfel ca avea experienta in a da spaga. Insa controlorul, vizibil deranjat, si mai tare tipa si il acuza pe om ca d-aia nu merge statul roman, ca toti dau spaga. Batranelul este tare nedumerit si nu-si poate explica de ce sa mai cumpere o alta cartela cu calatorii nelimitate timp de o zi, daca el are deja una cu doua calatorii.
- Pai aia e dom'le ca mai ai doua calatorii. Trebuia sa mai ai una! urla controlorul facand zarva in jurul lui.
     Deja trenul meu trecuse Dunarea si peisajul imi displacea total. Liniste de mormant in masina, doar glasul autoritar si pitigaiat al controlorului se mai auzea. Ma intorc spre controlor care cerceta, cu sprancenele ridicate, buletinul batranelului:
- Da' nu mai bine l-ati invata dvs sa composteze decat sa-i tineti atatea predici? Nu va e clar ca omul nu este din Bucuresti si ca nu este vina lui pentru incompetenta aparatele voastre? Controlorul ramane uimit cu ochii mari atintiti spre mine. Tace. Masina ajunge in statia Universitate si controlorul il coboara pe batran luandu-l de brat. Usile se inchid si incep babele si restul calatorilor sa-si dea cu parerea. Femeia din fata mea se bucura ca a scapat.
- Noroc ca l-a luat pe ala ca altfel nu stiu ce ma faceam!
- E inadmisibil dom'le ce i-a facut! Chiar sa n-aiba pic de buna-vointa, saracul om chiar nu vedea si nu stia! zice profund ofuscata o duduie grasana care ocupa un loc jumate in fata mea.
- Pai ce io vad?! Nici io nu vad!? adauga o baba cu buzele subtiri si vopsite portocaliu.
- Eeee, trebuie sa-si faca norma! intregeste un domn.
- Pe tigani nu-i mai baga in seama! Nici nu se apropie de ei, ne ia tot pe noi astia contribuabilii! continua adanc vexata alta doamna.
- Pai n-ati vazut doamna ce hapsan? Ce-l costa sa-i composteze el calatoria?
- Pai nu, ca ei p-astia slabi de inger ii acosteaza si cu ei isi fac norma! concuzioneaza din nou domnul.
     Ei bine, toti care mai devreme asistasera tacuti la discutia dintre controlor si batranel erau acum foarte deranjati de situatie. Dar atunci cand trebuiau sa fie vigilenti ei priveau ca la teatru, mandri ca ei au "compostat" cartela cum trebuie! Unul n-a zis nimic si acum toata masina bombanea pe seama asta! Ma uit cu mila la ei! Imi vine sa-i strang de gat pana le iese falsitatea si ipocrizia prin toti porii. Aceasi iubire o au si fata de tara, identica cu cea pentru semenii lor.
     Incerc cu greu sa ma concentrez la plimabrea cu trenul prin vaile Dobrogei. Gandesc ca astia la angajare la RATB ar trebui sa faca niste cursuri de psihologie, sa fie capabili sa poata recunoaste cu usurinta omul care minte si cel care nu, asa ar da amenda doar celui care se face intr-adevar vinovat de netaxarea calatoriei. Asa ar fi dat poate liber batranelului speriat ca de moarte de sanctiunea primita fara voie si fara drept. Chiar atat de nemernic sa fii sa iei 50 lei unui om amarat de la tara ca sa dai statului? Mai ales ca omul si-a facut datoria si a cumparat cartela, ba mai mult a si trecut-o pe la "compostorul emancipat". Omul se vedea ca-i in varsta, dar parea imbatranit de poveri si greutati, si nu de suma anilor. Cu o profunda scarba ma dau jos la Armeneasca, cu o statie inainte de cea la care trebuia sa cobor. Merg pe jos, in timp ce citesc. Sunt dezgustata de oameni in general, iar acum cu atat mai mult. Intru pe strada Mantuleasa. Pun cartea in geanta si incep sa analizez cladirile. Caut din priviri casa pe care o descria Eliade in nuvela Pe strada Mantuleasa. Ma bucur ca inca mai exista case ce si-au pastrat arhitectura. Incerc sa uit intamplarea din 85 si sa-mi doresc sa fac parte din fantasticul lui Eliade si sa pot intoarce timpul la Gara de Nord, atunci cand batranelul n-a fost atent la taxare si eu sa-l fi ajutat. Asa poate controlorul ar fi luat la intrebari pe dama din fata mea care se bucura cu entuziasm crescut de raul altuia si salvarea ei!

Shalimar, Colectorul de Suflete

 
 In camera doar un pat, un semineu si ea. Doarme adanc, goala, acoperita partial cu o matase alba. Ea nici nu stie ca stau la doar trei metri de ea si o privesc. Aproape ca imi vine sa-i strig la ureche: "Doamne, cat esti de frumoasa!", insa tac si-mi ascult doar gandul. Il aud, e ca o soapta in camera goala. Zambesc multumit in sinea mea, si-mi spun: "Bravo! De data asta te-ai intrecut pe tine!".
     O mai privesc putin si ma gandesc cum sa ii spun: "Iubita mea, s-a intamplat ceva extraordinar, pot sa..". Mda... Cum dracu sa ii spun fara sa reactioneze aiurea, fara sa se sperie, fara sa fuga!? Cum sa ii spun: "Stii... eu pot sa zbor, eu pot misca lucrurile doar cu mintea?!" Uite, chiar acum iti acopar trupul fraged cu matasea alba doar prin simpla miscare a mainii de la distanta!
     Ma departez usor de ea si imi iau zborul de pe terasa apartamentului cautand o cladire, un loc inalt, ceva mai aproape de Luna, sa pot gandi clar si sa gasesc o solutie. Cum sa ii spun ce minunatie mi s-a intamplat? Ma asez pe varful unei cladiri si privesc Luna. Este atat de frumoasa, de mareata, de rece. E departe! Dar stiu ca pot ajunge intr-o secunda pana la ea! Hehehe, pana si simturile sunt altele, sun mai puternice, pot sa-mi vad iubita cum doarme chiar si de aici, de pe cea mai inalta cladire din oras! "Sunt bun!" imi spun si zambesc din nou satisfacut.
    Trebuie sa ii spun tot, dar cum sa incep? O sa incep cu inceputul! Da! Trebuie sa o pregatesc emotional inainte! Poate totusi nu se va speria asa cum cred eu, poate se va bucura la fel de mult cum ma bucur si eu. La urma urmei, ma iubeste foarte tare, simt asta, stiu asta! Si eu o iubesc, eu am ales-o si o iubesc. E frumoasa mea!
    Se aud sirene. O salvare si cateva masini de politie opresc in fata blocului nostru. Ce cretini! O vor trezi idiotii cu atata zgomot! Doarme atat de adanc si e atat de frumoasa! Dar ce s-o fi intamplat? Un furt, o crima, o bataie, un infarct?! Hehe! Acum ca am abilitatile astea, trebuie sa devin un justitiar, ca-n filme, Superman sau Batman! Nu! Nu Batman, ca ala in afara de motocicleta aia, nu are nimic interesant, plus ca eu sunt mai istet si clar, mai frumos! Zambesc din nou si decolez de pe acoperis. Mai dau doua ture printre nori sa ma obisnuiesc cu zborul. Ce senzatii ciudate! Corpul este atat de usor si nici vantul nu-l simt, desi la viteza asta ar trebui sa imi smulga pielea de pe fata. Imi plac noile proprietati capatate! Nu simt durere si nici nu ma pot rani! Zambesc din nou! Sunt fericit! Ma inalt, cobor, ma joc printre stele! Nu e rau, nu e rau deloc!
     Aterizez in fata blocului si ma gandesc sa intru pe usa principala, ca tot omul normal! Fac abstractie de masinile de politie si de salvarea parcata la intrare. Urc scarile in graba. Mi-e dor sa-mi vad iubita. Vreau sa deschid usa blocului, cand o voce ma surprinde:
 - Hei, ce crezi ca faci?
    Simt ca mi se adreseaza si ma intorc incruntat. Imi pare familiara vocea, dar nu cunosc persoana din fata mea.
  - Da, zic eu. Ce vrei? ma surprinde vocea mea, e atat de clara! E prima oara cand vorbesc de cand mi s-a intamplat minunea!
  - Te-am intrebat ceva. Ce crezi ca faci? Unde te duci?
  - La iubita mea, am ceva extraordinar sa ii spun.
  - Ca poti sa zbori, asa-i? Asta vrei sa ii spui?
  - Ha! Ce tare! M-ai vazut? Esti prima persoana care m-a vazut zburand! Te rog sa nu spui nimanui, e secret! Vreau sa fiu Justitiar si nu trebuie sa stie nimeni care e adevarata mea identitate!
  - Presupun ca atunci cand stateai cocotat pe varful cladirii aleia, te-ai gandit si la un nume de scena, nu? zise femeia din fata mea razand cu pofta, chiar enervant.
  - Daca tii sa stii neaparat, ei bine: nu! Ma rog... nu inca, dar cand o sa gasesc, o sa fii prima care o sa stie, de fapt a doua, dupa iubita mea. Iar daca o sa spui cuiva cine sunt cu adevarat, va trebui sa te omor! adaug eu mandru si si zambind cu o oarecare superioritate
   - Mda... mai esti si arogant pe deasupra... Ideea e ca nu poti sa ii spui. Si daca vrei, nu ai cum sa ii spui!
   - De ce? zic eu, uitandu-ma surprins catre ea.
   - Bai Superman, de cand ai inceput sa zbori, ai atins pe cineva? Ai atins-o pe iubita ta?
   - Nu. Nici nu m-am gandit la asta. De ce intrebi?
   - Fa-mi pe plac si incearca sa lovesti ceva.
   "Stii vorba aia, ai grija ce iti doresti?", zic eu in mintea mea, si ma indrept bucuros spre ea si ii dau o palma.    - Nu pe mine cretinule, loveste orice altceva in afara de mine! Plus ca eu sunt FEMEIE! Nu dai in femei dobitocule!
  - Uoooh! Scuze! A durut?!  zic eu cu un zambet ciudat in coltul gurii.
  - Ah, incepatorii astia! Incearca altceva, de exemplu sa deschizi usa de la intrare!
   Fac un gest cu mana de la distanta si reusesc sa o deschid.
  - Vezi ce tare sunt? zic eu mandru catre ea.
  - Nu cu mintea, cu mana! tipa ea la mine, dandu-si ochii peste cap.
  Ma indrept spre usa si vreau sa apuc manerul. Raman blocat, fara reactii! Simt un fior rece pe sira spinarii.
  - Ce dracu...?!
  - Esti mort, idiotule! De asta nu poti atinge nimic material, nu te vede nimeni si nu poti atinge pe nimeni.
   Ma cuprinde un sentiment de frica combinat cu ura si dispret pentru tot ce ma inconjoara. Racnesc! Tip atat de tare ca m-ar putea auzi tot pamantul.
   - Nu mai urla, ca nu te aude nimeni! continua ea pe un ton calm. Si, crede-ma, ca nu mai am starea necesara, dupa atatea secole, sa mai inghit urletele voastre de disperare.
  Nu o mai ascult. Ma gandesc la iubita mea si intr-o clipa sunt langa ea in pat. O privesc lung si-i spun cu voce tare langa ureche: "Esti atat de frumoasa!"
  - Da, este! aproba femeia care continua sa ma insoteasca. Va trebui sa o lasi in pace. Locul tau nu mai e
 langa ea.
     - Nu! Nu! Nu!
     - Ba da! Te astept jos, dar grabeste-te, nu avem toata noaptea la dispozitie.
    Femeia dispare iar eu raman singur langacea cu care am crezut ca o sa imi petrec tot restul zilelor. Rad ironic: pana la urma cam asa a si fost!
  - Te iubesc atat de mult! Izbucnesc in plans si o durere cumplita ma cuprinde, de fapt e un sentiment ciudat: e un amestec de durere si de bucurie. Nu stiu de unde vine bucuria, dar ma simt din ce in ce mai invadat de bucurie. Durerea dispare.
  - Hai odata! se aude vocea femeii de afara. Mai am treaba! Nu esti singurul din noaptea asta care a murit!
  Vreau sa o sarut, dar nu reusesc sa-i simt trupul. O privesc cu un amestec de tristete si bucurie. Nu mai vreau sa zbor. Cobor scarile incet, de ce sa ma grabesc?! Ma asteapta o eternitate! Pe scarile blocului ma intalnesc cu doctori si politisti care incearca sa resusciteze un corp intins pe jos. Ma uit atent: e corpul meu! Zambesc cu mila. Il las acolo si ies in strada.
   - Gata? Esti pregatit?
   - Pregatit pentru ce?
   - Sa treci Dincolo!
   - Si, ma rog, cum te pregatesti sa treci Dincolo?
   Femeia ma priveste si zambeste scurt, luandu-ma de mana.
    - Apropo, nu te-am intrebat, tu cine esti?
    - Eu sunt Shalimar, Colectorul de Suflete.
     

 Adaptare dupa un text de Teodor Nicolae

Dintotdeauna acolo, bunica!

In 2013 am inchis cartea de povesti…prin toamna…atunci cand ultimul om care-mi mai amintea de copilarie a plecat.

E mijlocul verii, luna august. Curtea bunicii e plina de verdeata, de flori in toate culorile si de voie-buna. Bunica a aranjat o masa festiva, sarbatoreste 90 de ani. A dezgropat o sticla de vin vechi, a spus ca-l pastra pentru nunta mea, dar ca simte ca nu va participa si prefera sa ciocneasca acum un pahar. A preparat un lichior dupa o reteta doar de ea stiuta si a cerut un soi de cascaval care ei ii amintea de tinerete, spunea ca este cascavalul pe care bunicul il cumpara la zile mari. Recunosc, nu am gasit sa cumpar exact ce a vrut ea, nu mai exista pe piata, dar am luat o varianta asemanatoare. Si-a dat seama imediat ca nu are acelasi gust, dar s-a multumit sa-l vada asezat pe platou, langa alte bunatati preparate de ea. Bunica facea cele mai delicioase prajituri, insa anul acesta nu a mai facut, a preferat sa comande un tiramisu, invocand ca, de la o vreme, nu-i mai creste aluatul cum trebuie. Masa era aranjata impecabil, cum numai la bunica am vazut. A coborat din pod un set nou de farfurii, a pus paharele cele mai fine, de diferite dimendiuni, in functie de bautura pe care alegeam sa o servim. A facut 2 soiuri de friptura la cuptor si a incins gratarul. Ne-a uimit, stia sa faca jarul pentru gratar. Pana acum, doar tata facea asta, dar cum el nu mai era printre noi, bunica a luat rolul lui. Eram cativa la masa, atat cati am mai ramas dupa ultima numaratoare a Lui, eram eu, mama, verisoara mea si o matusa. Inainte de a incepe masa, bunica a varsat putin vin pe pamant, zicand ca si cei de dincolo trebuie sa guste din minunatia ei. Era vin facut de ea, la fel ca si tuica, ca si lichiorul, la fel ca toate cele de pe masa. Ma intreb si acum cum reusea sa le faca pe toate si sa nu oboseasca.
La masa ne-a povestit despre ultima confruntare al lui Nadal cu Federer. Il iubea pe Federer si-i urmarea toate meciurile. Chiar daca se uita si la fotbal si la lupte, tenisul era pasiunea ei. Apoi a vorbit putin de politica, a injurat de cateva ori conducerea si a mai turnat un paharel de lichior. Am pus muzica, a vrut sa asculte romante, ne-a povestit cum l-a cunoscut pe bunicul si ce casnicie minunata a avut. Ne-a sfatuit sa punem mult la incercare barbatul pe care vrem sa-l alegem ca sot.
Bunica, bunica era cea mai puternica femeie pe care am intalnit-o, mai puternica chiar decat un barbat. A fost invatatoare si, desi dura si severa, a fost iubita si respectata de toata lumea. Majoritatea oamenilor din sat au trecut prin mainile ei, multi ajunsi avocati la oras sau doctori peste hotare o sunau sau ii trimiteau felicitari la fiecare sarbatoare, neuitand sa-i multumeasca pentru directia ce le-a dat-o in viata. Bunica a fost un om foarte corect, a urmat in viata regulile impuse de tatal sau, strabunicul meu, cadru militar, reguli stricte, care nu lasau loc de compromisuri. A prins Al doilea Razboi Mondial, regele, comunismul si democratia inchipuita…a reusit sa ramana un om drept, un caracter puternic. Asta ne-a invatat si pe noi, sa ne atingem scopurile fara a calca oameni in picioare, pastrandu-ne demnitatea si moralitatea. Nu se dadea in vant dupa biserica sau dupa credinta in Dumnezeu. Respecta traditiile si obiceiurile pentru ca asa se cuvenea si nu pentru ca ar fi crezut intr-o viata de apoi. De multe ori am surprins-o criricandu-L pe Dumnezeu sau cerandu-I socoteala. Cu toatea stea, bunica a fost o emblema a satului sau.
Cand a deschis sampania ne-a spus ca este ultima oara cand isi mai serbeaza ziua si eu am stiut ca asa este. Am simtit asta la fel de mult ca si ea.
Eu cu bunica ma certam destul de des si de cele mai multe ori pentru ca percepeam complet diferit realitatea, cu toate astea, in ziua in care am vizitat-o, ultima zi in care bunica era inca bunica, mi-a cerut sa ma imbratiseze. Mi-a spus ca stie ca este ultima oara cand o face, mi-a spus ca ma iubeste…iar bunica folosea foarte rar acest cuvant. I-am spus ca am inceput sa scriu o carte despre viata ei si am nevoie sa fie sanatoasa pentru a-mi putea povesti trairile ei. Nu pot sa-i uit ochii albastri plini de lacrimi…stia ca niciodata nu voi mai termina cartea aceea. Am luat-o la spital, am facut tot ce-mi statea in putinta pentru a-i mai lungi timpul, am luptat pentru viata ei cum n-am luptat pentru nimeni, niciodata. In zadar…negocierea cu El a fost in zadar.
Noaptea aceea de asteptare, de asteptare a mortii…a fost cea mai trista noapte a anului 2013. Fumam in curte, era foarte frig, era ceata si ascultam cantecul cucuvelei. Era acolo, pregatita sa-si ia rasplata. Era aceasi cucuvea pe care bunica o gonea adeseori din pomii din curte. Acum o pandea, probabil satisfacuta de impotenta bunicii de a mai arunca cu pietre dupa ea. Nu puteam sta in camera langa ea, stiam ca si moartea, sub forma ei inchipuita, este acolo si asteapta momentul prielnic. Este atat de inimaginabil sentimentul acela…de…asteptare a mortii. Am trait multe morti, dar niciodata, pana atunci, nu am asteptat constient momentul.
Bunica avea totul pregatit, liste scrise de mana ei ne invatau ce avem de facut, printre batiste si prosoape noi gaseam scrisa cate o gluma de-a ei sau un sfat amuzant. Cate putere! Si-a oranduit intocmai momentul trecerii dincolo, avand grija sa ne dea si noua putere. In biletelele ei gaseam pasii inmormantarii. Bunica ingropase in cei 90 de ani multi oameni dragi si stia intocmai ce este de facut. Isi ingropase parintii, mai apoi sotul, fata cea mica, ginerele iubit…si de fiecare data ea era un stalp de sprijin. Acum era din nou langa noi si ne vorbea prin biletele.
A ramas o casa goala, o curte pustie, unde, in fiecare coltisor vad umbra bunicii, ea a fost dintotdeauna acolo si acolo va ramane.
A ramas o poveste nespusa, o carte nescrisa…

Bărbatul cu chitară

     Un perete imens din sticla desparte camera calduroasa de nametii de afara! O padure alba, adanca se intinde in fata mea, o liniste asurzitoare in casa, o viata intreaga de trait afara, printre fulgi si bulgari de zapada! Il vad, il admir, barbat frumos, cu par negru! Se apleaca lent spre jar si arunca cativa butuci, privind melancolic scanteile ce sar. Pare a fi artist, pare genul care analizeaza lumea, alege ce-i place si tace mult, zambeste doar din dragoste si are privirea indiferenta pentru restul lumii. Pe jos vad urme de vin rosu varsat si scrumiera imbacsita de chistoace, fumeaza cu pasiune in continuare, imi plac buzele lui groase si felul in care duce tigarea spre ele, imi place glasul lui cand ma striga, dar ma infioara tacerea lui. E doar un barbat, poate un alt barbat, dar este un artist si un artist intelege dincolo de perdelele unui suflet gol, ratacit si pierdut in tristete. Pare perfect, dulce, atent la fiecare cuvant. Stau in prag si-l privesc; fredoneaza o melodie, bate ritmul cu piciorul, imi pare din nou atat de frumos ca ma ingrozesc de ce as putea simti pentru el. Ma vede, ma cheama langa foc si spune ceva nesemnificativ despre gerul de afara. Ii zambesc ca si cum l-as fi inteles si ma las langa el, incet, cu frica sa nu-mi auda gandurile! Desface o alta sticla de vin rosu si-mi aprinde tigara. E un domn dintr-o veche poveste, e o casa din alta lume, suntem doi straini, ma intreb si acum daca indragostiti! Ninge afara, usor se lasa intunericul, ne asteapta o prima noapte impreuna! Imi promite sa ma invete sa cant la chitara, ma fascineaza vocea lui autoritara, isi cauta cuvintele potrivite sa nu ma supere, el nu stie ca mi-e atat de greu sa ma supar pe felul lui de a fi! El nu stie ca poate nici nu voi avea timp sa invat sa cant o melodie intreaga. El nu stie cat de scurt mi-e timpul si cat imi doresc sa fac toate nebuniile lumii. Prinde chitara si o urca in bratele lui, devine misterios dintr-o data, inchide ochii si canta, canta atat de frumos si de trist, canta ceva ce nu cunosc dar imi place! Il ascult tacuta si ingandurata, ce ar zice el daca ar sti ca il ador? Poate ar canta o melodie mai vesela sau poate nu ar mai canta deloc! Nu vreau sa ma vada si ma retrag in spatele lui, nu l-as putea retine, nu l-as lasa niciodata sa se ghideze dupa un ceas, el nu poate fi restrictionat de alegerile mele, el merita libertatea de a-si alege singur destinul, de a-l conduce si de a-l trai pana la capat! Ii admir parul carliontat si spatele masiv, incerc sa-i ating pielea dar ma retrag cu frica! Nu cred ca am voie sa il ador! Ma prinde de mana si ma trage in bratele lui, ma vede speriata si-mi sopteste ca nu se intampla nimic, doar ma invata sa tin chitara intre maini! Ma cuprinde toata si zambeste, isi pleaca usor capul pe umarul meu si-mi atinge obrazul cu parul, incearca cateva acorduri cu mainile mele, insa eu sunt incremenita de dorinta carnala ce mi-o provoaca! Canta cu mine, in mine, pentru mine... Nu are degete lungi si cu toate astea mainile lui sunt atat de frumoase, de perfecte, sunt facute sa cante, sa atinga, sa sclupteze formele unei femei, sa picteze clipe de pasiune intr-un corp sarac de dragoste. Trezeste intrebari in mine, dorinte, dureri, pasiune. Zambesc si vreau sa uit ca maine mor! Renunt sa mai gandesc si ma las purtata de bratele lui in toate ritmurile lumii, buzele se ating si canta melodii uitate- unele necunoscute, corpurile se misca in acorduri de vals, tango, flamenco, rock si iar rock, este un barbat desavarsit si este al meu, il ador in toate limbile pamantului si refuz sa cred ca maine mor! Imi incurc degetele in parul lui carliontat, imi mangaie ochii cum n-a facut-o nimeni inainte. Acum chiar vreau sa traiesc viata in bratele lui, pe muzica lui! Deschid larg fereastra spre padure! E trecut de miezul noptii! Sar goala zidul si alerg desculta spre padure, ma arunc in zapada si ma invelesc cu ea. Ma zbat! Il iubesc! Vreau sa nu existe timp! Il privesc, iar e perfect, e gol si e perfect, vine agale spre mine cu un pahar de vin rosu in mana, ingheata langa mine repetand ca sunt superba; ce cuvant frumos, ce barbat frumos mi-l spune! Maine dimineata vom sorbi impreuna din cafeaua fierbinte si ne vom promite o dragoste fantastica... nu merita sa-l chinui, dar maine dimineata eu nu voi mai fi...

Și dacă...

            Am murit atunci? Am murit acum? M-ai omorat si tu sau m-ai readus la viata? Continui sau incep? Cu tine sau fara tine? Vrei iubirea mea sau dispretul meu? E urata lumea ta... dar e mai urata lumea mea... fara tine... Ma rog pentru tine sau ma rog pentru mine? Cum sa uit? Ce sa uit? Cat sa uit?
             ( .... )
             Si daca el ma poate iubi mai mult ca tine? Si daca el ma poate face fericita? Si daca el ma va trezi intr-o dimineata cu un trandafir si, jucandu-se cu degetele in parul meu, imi va spune ca sunt totul in viata lui? Si daca el va alerga cu mine de mana prin ploaie? Si daca el va privi rasaritul sarutandu-mi fruntea si mangaindu-mi tamplele? Si daca el, intr-o zi de sfarsit de august, imi va umple prezentul de tuberoze? Si daca... Si daca nimic din ce am trait langa tine nu ma mai bucura si daca din povestea de iubire au ramas doar regrete, imagini dure intiparite vesnic pe retina, greseli si minciuni imposibil de iertat... atunci eu plec! Bagajul e deja facut si doar ma asteapta sa am curajul sa-l ridic. Am impachetat tot ce era frumos, fiecare cuvant sincer, fiecare atingere pura, fiecare privire calda... si este atat de usor bagajul meu! Si biletul e cumparat... si stiu ca in gara mea ma va astepta el, cu valiza colorata, cu lacrimi, cu emotie... dar eu insist sa pierd tren dupa tren... Mi-e frica de viitor, de mine, de el, de fericire... eu am invatat doar sa sufar si stiu doar sa pierd... si daca el ma intelege? Si daca el ma ajuta sa cred in prezent? Si daca el rade si plange cu mine? Si daca el e linistea sufletului meu? Si daca... si daca el n-ar exista... eu pentru cine as scrie?

Din Piața Universității- KM 0

     Am fost in Piața Universității, am scandat alături de români, am strigat libertatea împreună cu ei, am plâns, am rămas cu gust amar si o tristețe inimaginabilă! Mă gândesc că și in  '89 aș fi iesit în stradă si poate aș fi murit pentru același ideal pentru care se luptă țara din nou, pentru libertate! Multi spun că cei de atunci au fost nebuni, au fost naivi... dar fără nebunia si disperarea lor nu eram noi azi aici, fără sacrificiul lor nu se putea; acea mascaradă de atunci a lăsat cruci dar si istorie! Chiar dacă au fost folositi, ma inchin în fata acelor eroi, patriotismul lor noi l-am pierdut!

     Am plâns când, întorcând capul in spatele meu, am văzut un bătrân. Avea păr rar, cărunt, cu mâna tremurândă isi stergea din când in când ochii înlăcrimati, iar corpul și-l sprijinea cu greutate si totodată cu îndârjire, intr-un baston vechi, cojit de timp! Avea, probabil, multi ani trăiti in chin si tristețe, avea, probabil, multe amintiri grele și dureroase, avea, probabil, un copil mort la Revoluție, avea probabil nevoie de medicamente, de pâine, de căldură, de sprijin, de recunoștință... Era singur si durerea din ochii lui mă rănea! Simt că s-a chinuit mult să ajungă acolo și să fie alături de poporul lui. Mă uitam cu rușine spre el, cu rușinea pe care ar trebui să o simtă cei care stau acasă si vor să schimbe "ceva". Era înalt, cândva fusese masiv, acum bătrânețea si boala l-au slăbit. Îl văd luptând in război, îl văd dorind recucerirea teritoriilor furate, îl văd insuflețit cu un steag in mână la revoluție, îl văd ferindu-se de gloanțe cu mândrie și devotament pentru țară... Face câțiva pasi in față, probabil vrea să vadă mai bine ce se întâmplă, si-l văd târându-si piciorul drept cu greu, cu siguranță fusese rănit intr-alta luptă pentru libertate! Plâng, imi vine să-l strâng in brațe si să-i sărut mâinile îmbătrânite! Datorită oamenilor ca el sunt mândră că sunt româncă, datorită patrotismului lor suntem astăzi liberi! Mă întreb ce simte el când vede atâta nepăsare in țară, atâția tineri plini de indiferență pentru viitor, mă întreb ce simțea atunci când lupta, în schimbul vieții, pentru întregirea pământului românesc, pământ pe care acum alții l-au prădat si l-au vândut ieftin, oare ce simte acum când sacrificiul lui a fost dezonorat? De unde atâta putere să lupte cu bătrânețea și cu regimul, acest regim care aruncă în lagăre oamenii ca el? Este un simbol pentru toți românii strânși în piața, este un monument de iubire pentru țară și mă înclin, umil, în fața lui! El poate mai are câțiva ani de trăit, dar dorește, cu aceași însuflețire de acum 70 de ani, să lase în urmă o țară curată, să știe că jertfa lui nu a fost în zadar!
     Plec de lângă el, am un sentiment de vinovăție neînțeles si mă așez pe o bordură! În fața mea, o familie se îmbrățișează! Femeia zâmbește ridicându-și capul către soț. Cu mâna dreaptă își strânge fata blondă în brațe, și sărutand-o pe frunte, îi spune, într-un amestec de mândrie si tristețe: "Acum 22 de ani eram tot aici, toți 3, tu nu știi că erai aici- și se atinge ușor pe burtă- mă simt de parcă ne-am întors în timp, nu s-a schimbat nimic!"

Parfum de tei pe-o strada in Pitesti

      Azi am pasit pe strada ta, in orasul tau, am trecut pe langa usa ta, dar sunt ani de cand tu nu mai locuiesti acolo, si e ciudat...totul pare neatins de timp dar, totusi, nimic nu mai recunosc. Eu sunt in strada si astept sa te vad venind; te vad vesel, zambesti cu trecutul de mana, caci viitorul l-ai lasat in grija mea... te astept si tu intarzii, intarzii mai mult ca niciodata. Privesc spre fereastra, eu am inchis ultima geamul... si asa a ramas de atunci, nici cheia nu se mai potriveste, nici visele mele nu le gasesc... o amintire e prezentul meu! Bate vantul, teii se scutura... iti placea sa deschizi ferestrele larg si sa simti parfumul lor... Iti umpleai plamanii cu arome proaspete si zambeai cerului spunandu-ti, incet, ca il iubesti. Tu iubeai natura si animalele, pasarile si oamenii deopotriva, tu iubeai poezia si plimbarile, iubeai istoria si tara noastra, iubeai linistea si adevarul, ma iubeai pe mine... dar tocmai viata ta nu o iubeai!
    Bate vantul mai tare, flori de tei ma izbesc... tu ma cuprinzi in brate si ma alungi din strada ta. Te caut, te strang in pumn, ma zgarii, ma musti, ma arunci in viitor... Pe strada ta sunt singura, e noapte si ma cobor, infranta langa tei. Caut acum sa acopar urmele pasilor tai cu toate frunzele lor, sa pastrez caldura corpului tau... dar pamantul e prea rece... mi-a furat si ultima particica a existentei tale...


" Asa mor visele pe rand si noi zambim si ne uitam departe... sa nu stie nimeni ca venim de la ingropaciune."
                        <Octavian Goga>

Exista si prezent?

          Prezentul... este atat de neinteles, ma gandesc ca nu exista de fapt prezent, totul e deja trecut, secunda pe care o traim acum este deja... trecut, nu putem macar intoarce o clipa timpul pentru a corecta ceva din trecut, pentru a retrai cum vrem noi acest prezent unic, pentru a pune intensitate in el! Cand spunem prezent ne alocam cu gratie un interval mult mai mare, jonglam infantil cu timpul crezand, inconstient, ca-l vom pacali... dar, fizic, matematic, nu gasesc semnificatia prezentului. Prezentul pare o operatie, deloc grea, in care adunam trecutul cu... zero! Daca l-am aduna cu o necunoscuta "n", am vorbi deja in viitor, si iar am pierde prezentul! Iar pe "n" nu-l putem defini pe un interval cu paranteze patrate, dar putem trasa, zambind, trist si ironic, limita superioara a acestuia la infinit... Si astfel putinul, ingustul, nostru prezent este doar o reflectare a trecutului cu putin vis, putina speranta de viitor. Mereu am spus si sustin in continuare ca ceea ce suntem in prezent suntem datorita trecutului nostru, el ne-a influentat definitiv si, in unele cazuri, irecuperabil caracterul, gandirea, forma trupului si a sufletului, suntem o amprenta a sa. Prezentul este o oglinda a amprentelor trecutului...da! imi place cum suna!
      Si astfel timpul ne ofera doar doua variante: trecut si viitor, dar daca am negocia secunda la vesnicie... am avea si putin prezent, spun putin, pentru ca nici vesnicia nu stim sa o definim, dar stim ca este putin mai mult decat o secunda! In falsul nostru prezent avem chiar si mici trairi de viitor, desi bizar, de multe ori ne traim viitorul mai mult ca prezentul si, culmea, desi nu-l cunoastem, acesta ne influenteaza inainte sa-l traim! Desi pare imposibil, fericirea sau tristetea falsului prezent, pot fi simtite cauza a unui vis din viitor netrait inca! Si atunci suntem definiti de trecut si franturi de viitor... si astfel... totul devine relativ!

     Viata noastra este un trecut updatat continuu, fiecare clipa se transforma in amintire instantaneu si istoria se scrie fara pauza...
     Trecutul este o ancora pe care o taram prin toate porturile vietii...