Îmi aranjai părul des, atât de des încât aveam senzația uneori că-l mângâi. Îți plăcea să-l vezi despletit, căzând peste umeri, acoperindu-mi sânii. Spuneai că este artă și fiecare buclă dezvăluie o poveste. Te credeam. Am crezut tot ce ai spus. Atâta încredere am avut în vorbele tale încât te-am lăsat să mă pictezi fără să-ți cer detalii. M-am dezgolit în fața ta cu curajul copiilor, știi tu, acel curaj naiv pe care-l ai când crezi că nimic rău nu ți se poate întâmpla, curajul acela cu care sari peste o prăpastie doar pentru că ai încredere că celălalt nu te va lăsa să cazi. M-am dezgolit și te-am lăsat să mă observi fără teama de a fi judecată pentru defectele mele. Te-am lăsat să mă descoperi cu propriile tale atingeri și m-am simțit cea mai frumoasă femeie din lume. Da, știu, tu mi-ai zis că sunt doar o muză, dar tu erai un artist și eu știam că artiștii sunt profunzi și deseori se îndrăgostesc de muzele lor.
Îți admiram răbdarea cu care mă priveai. Ai stat ore, zile uitându-te la mine, analizându-mă din toate unghiurile. M-ai descris în cele mai frumoase cuvinte, însă te-am dezamăgit. Tu aveai nevoie de culori, nu de cuvinte și eu vorbeam prea mult.
Îți admiram degetele lungi și felul în care te jucai cu pensulele. Nu știam ce pictezi. Nu mă lăsai să văd, dar ochii tăi strălucitori și încântați promiteau să fie cea mai frumoasă operă din lume. Tresăream când te apropiai să mai așezi o buclă. Zâmbeai timid. Atunci aveai timp pentru detalii.
Și brațele tale nu oboseau niciodată. Era atâta pasiune în mișcările tale că deseori uitam că sunt doar o muză și mă pierdeam în vise, în visele mele atât de diferite de realitatea pânzei tale. În noaptea în care mi-ai turnat vin roșu în pahar pentru că, spuneai tu, lipsea ceva din compoziție, ți-am simțit răsuflarea mai aproape ca niciodată. M-am speriat. Mă îndrăgostisem. Îmi pare rău că am scăpat paharul. Nu e vina ta că m-am tăiat în cioburi. Am fost fericită să știi, fericită pentru tine. Îți regăsisei inspirația.
M-am îndrăgostit de zâmbetul tău, de seriozitatea cu care-mi pictai formele. Erai atât de tandru cu pânza ta. M-am îndrăgostit de sobrietatea ta, de calmul mișcărilor tale, de liniștea privirii tale. M-am îndrăgostit de îmbrățișările tale. Nimeni, niciodată nu mă mai îmbrățișase așa. Nici acum nu știu dacă m-ai cuprins în brațe pentru că mi-era frig sau pentru că aveai nevoie să-ți odihnești mâinile.
Știi, dimineața în care m-am trezit la pieptul tău a fost cea mai frumoasă dimineață din viața mea. Dar nu știam pe atunci că te grăbești să pictezi alte și alte tablouri. Credeam că revii pentru retușuri. Credeam că vei scoate ce e mai frumos din mine. Nu știam că tu mă pictasei în alb-negru, jucându-te cu stridența petei de vin vărsat. Te-am așteptat privindu-mă în oglindă. Întâi o zi, două, apoi o lună, apoi un an. Apoi nu m-am mai văzut frumoasă și nici n-am mai vrut să inspir pe nimeni.
Nu am nimic să-ți reproșez. Nici faptul că nu ai adăugat culori, nici faptul că nu ai făcut retușuri, nici faptul că nu ai avut timp să-l termini pentru expoziție. Vreau doar să-ți mulțumesc pentru fiecare moment în care te-am privit cum îți defineai cu conștiinciozitate opera. Câteodată chiar uitai că sunt acolo și-ți priveai doar pânza. Mi-a fost sete de multe ori, dar n-am îndrăznit să mă mișc de dragul tău. Îmi șopteam în gând ce bărbat minunat ești, dar nu-mi mișcam buzele de teamă să nu te sperii. Îmi promiteam că la final de operă îți voi mărturisi. Dar nu știam că n-am să văd finalul niciodată.
Azi nici nu mai aștept să-l văd. E al tău. Tabloul îți aparține în totalitate. Știu că nu o să-l poți vinde niciodată și mai știu că într-o zi o să-l retușezi și o să-l așezi pe peretele dormitorului tău. Vei asorta pata de vin roșu cu alte zâmbete naive care-ți vor coborî în pat, dornice și ele să le pictezi în cele mai frumoase culori... Nici ele nu vor ști că tu ești doar un... amator pictor de vise...
Foto: Pixabay