Ziua in care te-am intalnit

In ziua in care te-am intalnit, te priveam cu frica. Nu stiam cine esti si nu intelegeam de ce privirile tale ma surprindeau de fiecare data. Stateai la masa din fata mea. Iti luai cina cu delicatete ca si cum ti-ar fi fost frica sa nu te ranesti. Te priveam curioasa, ma priveai nestingherit. Privirile noastre s-au intalnit de nenumarate ori, s-au sufocat reciproc si apoi au cazut in pamant. Erai singur. As fi putut crede ca esti singur. Privirile tale insistente ma lasau sa cred ca esti singur. Imi atrageai gandurile atat de tare incat mintea mea era goala. Nu erai cel mai frumos barbat pe care-l intalnisem si nici pielea ta cafenie nu ma atragea si nici parul tau negru nu-mi placea. Apoi ti-am auzit vocea. Vorbeai o limba straina mie si cuvintele tale imi aminteau de o alta viata, de o viata cu soare puternic si dune de nisip. Apoi te vedeam invesmantat in alb, facandu-mi semn sa te urmez in mijlocul desertului. Si eu te priveam in continuare. Si tu ma strafulgerai. Am inceput sa plang. Vocea ta imi era atat de cunoscuta si mana ta o simtisem de atatea ori pe mijlocul meu. Am inchis ochii. Privirea ta ma taia. Oare simteai si tu la fel ca mine? Oare trebuia sa te intalnesc? Iti cautam zambetul. As fi vrut sa te cunosc zambind. As fi vrut sa stiu cum te strambi si ce te face fericit. Oare iti place culoarea rosie? Sau preferi negrul? Oare iti iubesti Dumnezeul tau la fel de mult cum Il iubesc si eu pe al meu? As fi vrut sa te cunosc de dimineata, atunci cand deschizi pentru prima oara ochii. As fi vrut sa stiu ce carte citesti seara, inainte sa te culci. Te priveam fara rusine. Fara sa-mi pot intoarce privirea. Simteam ca trecuse o vesnicie de cand ma aflam in fata ta si simteam ca stiu totul despre tine. Aveai gesturile atat de calculate, ca as fi putut crede ca esti inginer, insa felul in care tineai cutitul ma facea sa cred ca esti chirurg. Privirea, calda si taioasa in acelasi timp, pe care mi-o aruncai la fiecare inghititura si pumnul tau puternic ma faceau sa cred ca esti artist. Dar nu erai din lumea mea. Puteai fi doar un vanzator de vise care asteapta ca cele mai profunde dansuri sa se desfasoare in fata lui. Puteai fi de acolo, din tara piramidelor, din lumea urata a femeilor cu parul acoperit. Si totusi... tu erai altfel. In tine se amestecasere sentimente, intelepciuni stravechi si dorinte ucise, in tine se izbeau intrebari si amintiri vinovate. In tine gaseam libertate si bucurie deopotriva, gaseam suflet si datorie. Imi doream atat de mult sa-ti intind mana si sa te ating. Imi doream atat de mult sa-mi aud numele pronuntat de tine. Te-am vazut cand ai tresarit. Canta o melodie ce tie iti amintea probabil de lumea ta, de casa ta, poate de ea... Zambeai trist si ochii tai straluceau mai puternic ca niciodata. Ce rost ar mai fi avut sa te privesc in continuare? Ce rost ar mai fi avut sa ne intindem mana si sa ne spunem numele? Ce rost ar mai fi avut sa fi alergat pe malul marii, sa-mi fi cumparat tuberoze si ce rost ar mai fi avut sa invat sa-ti dansez, daca tu stiai ca alti ochi te asteapta fara sa-ti ceara socoteala? Te-ai ridicat de la masa si mi-ai soptit la ureche sa te iert. Apoi ai plecat fara sa-mi mai arunci o ultima privire.
In ziua in care te-am intalnit plangeai. Amintirile mele imi spun ca inca plangi. In ziua in care te voi intalni din nou vei plange. Voi plange cu tine. Vom plange amandoi.

Pe tine nu te mai iubesc...

Sunt muta. De ce ma privesti atat de adanc? Crezi ca in ochii mei vei mai gasi raspunsul? M-ai pierdut atunci, atunci cand te-ai pierdut pe tine...

Te-am asteptat prea mult, iar acum ca ai venit, nu mai am nimic sa-ti spun. Te-ai pierdut in lumea ta. Daca tu nu te regasesti, eu unde sa te caut? Te-am recompus din amintiri, bucata cu bucata, dar azi...azi am terminat amintirile. Am doar un gust amar. Prea mult te-am iubit. Te-am iubit cu devotament, asa cum un copil isi iubeste parintele, te-am iubit cu sinceritate, asa cum doar o mama isi iubeste fiul, te-am iubit cu durere, asa cum un om isi iubeste piciorul amputat, te-am iubit cu sacrificiu, asa cum un erou isi iubeste patria, te-am iubit inconstient, asa cum o eleva isi iubeste profesorul de matematica, te-am iubit cu pasiune, asa cum doar eu te puteam iubi... Dar ai ales... ai ales sa fugi. Nu ai fugit de mine, ai fugit de propriile-ti sentimente... Credeam ca iubesc un barbat adevarat, dar un barbat adevarat niciodata, auzi tu, niciodata nu fuge de iubire. Un barbat adevarat o invinge sau... se lasa invins.

Ne-am intalnit intamplator intr-o lume straina de amandoi, ne-am lovit de un destin ce isi gresise traiectoria, ne-am impotmolit in reguli, in religii si-n culturi fara noima... ne-am iubit... eu te-am iubit!

Azi, trec cu dragostea de mana prin fata viselor. Azi uit cine esti, azi uit cine mi-as fi dorit sa fiu langa tine. Azi nimic din tine nu a mai ramas nedescoperit. Esti putin, esti salbatic, esti trist, esti coplesit de gandurile tale... mi-e mila... si eu, candva, am fost ca tine... dar eu, eu am ales iubirea si fericirea! Si chiar daca am masurat-o in unitati de timp infime, eu stiu ce inseamna sa fii liber, sa fii liber sa iubesti, sa fii liber sa fii fericit. Fericirea ta va fi de acum inchipuita... Cu cata mila iti privesc viitorul!

Sa nu uiti, am fost ca tine, nu vei fi niciodata ca mine! Ai vrut totul de la viata si uita-te la tine... nu ai nimic! Eu am libertatea de a alege, am libertatea de a simti ce vreau, am libertatea de a ma imbata dintr-un pahar de vin rosu si de a rade toata noaptea de tine, eu am libertatea cu care mama m-a nascut, am libertatea de a-mi prinde flori in par si de a alerga desculta pe malul marii. Eu am libertatea traditiilor mele care le accepta, cu mila, pe ale tale. Eu am libertatea de a gandi, de a decide, am libertatea de a lasa libertate copiilor mei... O, Doamne, eu am libertate! Tu niciodata nu o sa afli ce inseamna asta! Tu te inchini unor versuri compuse de alti muritori... Tie ti-e frica sa traiesti, ti-e frica de viata si te ascunzi in spatele unor icoane... Macar de ar fi frumos pictate! Macar de icoanele tale ti-ar fi calauze in viata!

Vei ramane cu intrebari nerostite. Vei ramane cu dorinte neimplinite. Vei ramane cu curiozitati ce te vor macina in toate noptile de singuratate care vor urma. Mii de oameni nu vor reusi sa-ti umple golul sapat de noi. Vei ramane al nimanui. Te vei trezi in fiecare dimineata langa un chip ce-ti va deveni, pe zi ce trece, mai strain. Vei fi tata doar pe jumatate si vei merge, mereu, cu ochii cazuti in pamant. Vei ofta la fiecare declaratie de dragoste pe care o vei auzi. Vei avea insomnii la batranete, dar nici atunci, auzi tu, nici atunci nu vei recunoste ca ai ales gresit...

Vei fi doar un barbat frumos, gol, cu o verigheta pe mana si un zambet amar in coltul gurii...

De dor...

Te astept. Inca te astept
Te simt. Te sper.
Am calcat pe urma pasilor tai.
Stiu ca esti undeva. Te adulmec.
Te caut in viitor. Vei veni?
Eu te astept!
De ce nu vii? Sau ai venit?
Eu singura. Tu trist.
Tu cu un Dumnezeu. Eu cu altul.
Noi, doi muritori. Flamanzi.

Te blestem! Blestemat sa fii!
Ma vei visa! Ma vei uri. Uraste-ma!
Vei inebuni. De dor. De mine.
Vei muri singur. A doua oara.
Om sarac. Om pustiu. Om devorat.

Unde esti?

A secat marea...
Muntii s-au transformat in tarana...
E praf in jurul meu si miroase a pulbere de pusca...
Sunt murdara.
Sunt ciudata...si disperata...
Ma intreb si acum daca am murit sau maine voi muri.
Te caut cu dor sfasietor...tu nu mai esti sau eu nu mai sunt?
Ingenunchez pe urmele pasilor tai...am nevoie de un Dumnezeu, oricine ar fi El...
Sunt muta si surda...te vad si ma uit pe mine...
Strada ta e pustie, orasul meu e gol...
Unde esti? Unde esti minune a vietii mele?
Ti-as da viata mea, ti-as da moartea mea...
Dar tu nu vrei nimic!
Oglinda ma deformeaza, imi caut ultima clipa in cartile mamei...
Ma reneg si-mi astept renasterea...
Vei fi acolo?
Dumnezeul tau te va lasa sa ma iubesti?
Ma urasc. Te iubesc. Cauta-ma.
Raman aici. Plang. Imi smulg parul. Te astept. Vei veni?
Vantul imi scutura pletele. Mi-e frig. Respir nisip. Voi muri.
Voi muri fara tine. Iti pasa?
Fii fericit!

Mi-e dor de alta viata...
Mi-e dor de dune, de hijab, de dans...
Sunt pustie. Sunt goala. Sunt putina.
Esti departe. Voi veni la tine.
Te iubesc! Intelegi? Te iubesc!

Cine sunt eu? Dar tu fara mine?
Cine e Dumnezeu?
Mi-e frica. Fara tine.
Asculta-ma! Te iubesc!
Iubirea e mai presus de Dumnezeu!
Lasa-ma sa te gasesc!
Eram pregatita de despartire. Dar nu acum.
Si apoi, de iubire si de Dumnezeu nu ma pot desparti.
Tu esti Iubirea. Cine e Dumnezeu?

Iarta-ma! Iarta-ma...m-am nascut departe de tine.
Am trait fara tine. Iarta-ma!
Cred in tine. Cred in moarte. Cred in stele.
Voi pierde tot. Te iubesc!
Ma vei pierde. De ce?
Iubesc lumea ta.
Prea tarziu.
Ochii tai ii simt.
Vorbele tale rasuna.
Nu vreau sa te uit!
Te astept.
Te iubesc!
Esti mut si trist...
Te iubesc! Citesti? Te iubesc!
Nu ti-o spun. Dar te iubesc!
Te iubesc minune a vietii mele...

Cand vei pleca...

Cand vei pleca, stiu ca va fi o zi trista. Va fi una din acele zile in care ma voi lasa absorbita de pamant. Cand vei pleca, vei lua cu tine jumatate din viata mea, cea mai frumoasa jumatate, jumatatea cu tine. Cand vei pleca, voi ramane goala, voi ramane pustie, voi ramane fragila, voi ramane urata. Cand vei pleca, te voi conduce pana in locul unde sperantele se transforma in cenusa. Cand vei pleca, lacrimile mele se vor usca in siroaie de sare si vor naste coline pe chip. Cand vei pleca, o sa te imbratisez la fel cum as imbratisa propria-mi moarte. O sa te sarut pana la sange, o sa te musc la fel cum un lup flamand isi infige coltii intr-o hrana proaspata. Cand vei pleca, voi alerga dupa tine pana ce plamanii vor ceda. Imi voi lasa genunchii sa se invineteasca si pielea mea o voi vinde pe tarabe. Cand vei pleca, va fi o zi cu ploaie. Fiecare tunet imi va bucura auzul. Cand vei pleca, voi sti ca ai fugit; de mine, de tine. Nici nu vei avea bagaje, te vei ascunde in convingerile tale si vei fugi cum fuge lasul din campul de razboi. Si tu nici macar nu esti ranit. Cand vei pleca, unghiile mele vor scrijeli pamantul in urma ta. Imi voi smulge fiecare fir de par si voi urla. Voi urla in urma ta. Cand vei pleca, eu voi innebuni. Ma voi ascunde departe, atat de departe incat sa nu ma recunosc, sa nu ma regasesc, sa nu ma stiu. Cand vei pleca, voi ramane muta si surda si apoi si oarba. Voi uita alfabetul si voi incerca sa te reconstruiesc din pietre. Vei fi inalt, vei fi puternic, vei fi stralucitor...dar eu nu te voi vedea. Iti voi canta, iti voi dansa, te voi imbratisa. Ma voi taia in pietre dar voi canta si voi dansa. Cand vei pleca, tu vei zambi. Ma vei privi la fel cum un Zeus si-ar privi pamantencele inecate de iubire. Te voi privi cu ochii disperati, ma vei privi cu mila. Cand vei pleca din soare se vor naste fulgi de nea si copacii vor cadea la pamant sub vijelia cuvintelor tale. Marea se va transforma in desert si muntii vor fi acoperiti de ape. Vor seca raurile si cersetorii vor culege fire de aur din albiile lor. Cand vei pleca ma voi descumpune bucata cu bucata si ma voi transforma in praf. Voi ajunge pana in tinuturile indepartate ale tarii tale si ma voi asterne la picioarele-ti. Voi fi covor in calea ta, voi fi mireasma la geamul tau. Cand vei pleca vei fi bogat, vei mai bogat cu zambetul meu, cu glasul meu, vei fi mai bogat cu amintirea mea. Cand vei pleca te voi blestema cu mii de voci, te voi blestema sa nu afli iubirea, te voi blestema sa nu cunosti uitarea.  Cand vei pleca, o sa-ti doresc moartea! O sa port doliu. O zi, apoi trei si apoi...apoi te voi uita.

Cersetorul de iubire

     Am stat la coltul strazii tale. Intai o zi, apoi o saptamana, apoi o luna...acum am numarat ani, prea multi ani. Am decis sa-mi strang tablourile, sa arunc cartonul pe care scria cu litere mari: "te iubesc" si sa plec departe, departe de tine si de mine, de mine cea care te-a asteptat cu pretul timpului pierdut. Te-am urmarit in fiecare zi: elegant, frumos, enigmatic, pareai perfect. Te-am asteptat in fiecare seara; treceai mandru la brat cu nepasarea, cu zambetul rece si privirea incruntata. Cateodata uitai si sa ma saluti, dar ma multumeam sa te privesc si atat. Ramaneam pana tarziu in noapte privind geamul tau. Inainte sa stingi lumina, ma salutai cu un gest larg de la fereastra. Era tot ce asteptam sa plec fericita spre casa.
     La inceput imi cumparai flori si ma rugai sa le pictez. Uneori stateai langa mine, alteori ma priveai incantat de la geam. La sfarsit, imi sarutai mainile. Pe atunci stateam impreuna la cafeaua de dimineata. Ma lasai sa te conduc pana la tramvai si il pierdeai intentionat pe primul, cateodata si pe al doilea si-mi spuneai razand strengareste ca fara loc pe scaun tu nu te urci. Apoi seara imi gateai si ma invitai la cina. Priveam stelele si imi spuneai mereu povestea printului din desert. Era condamnat sa nu iubeasca niciodata si murea sufocat de propria-i singuratate. Atunci deveneai trist si ochii tai capatau luciri ciudate. Nu stiam ce sa-ti zic si te imbratisam ca pe un copil. Imi amintesc cand a inflorit liliacul alb din gradina ta. Mi-ai dat o zi din viata ta atunci si mi-ai cerut in schimb un tablou. Atunci m-ai sarutat intaia oara. Ai plans. Apoi m-ai sarutat pana la sange, mi-ai strans sanii in pumnul tau si mi-ai invinetit corpul cu atingerile tale. Ai cazut la piciorele mele si mi-ai sarutat talpile. M-ai rugat sa te iert. Abia acum am inteles de ce. Atat ai vrut din viata mea, doar un tablou cu liliac alb. Prea putin pentru campiile nemarginite si pline de flori pe care vroiam sa ti le pictez. Si marea, si muntele si desertul...le-ai refuzat ca un natang.
     Eram prieteni. Asa credeai tu. Asa vroiai. Tu insa nu ai inteles niciodata de ce eu pictam la coltul tau de strada si nu pe bulevarde luxoasele ale centrului. Tu niciodata n-ai citit ce scria pe cartonul meu. Erai mereu preocupat de gandurile tale, de amintirile tale, erai macinat de deciziile tale si ingandurat de singuratatea ta. Tu gasisei in mine un prieten, doar un prieten, iar prietenia era ultimul sentiment ce ti-l aveam de oferit. Tarziu mi-am dat seama cat esti de egoist. Dar te-am iertat. Te-am iertat cu fiecare tablou pictat pentru tine.
     Intr-o zi ai venit insotit de o femeie. Erai trist, atat de trist cum nu te stiusem pana atunci. Abia ai ridicat mana sa ma saluti. Te grabeai spre casa. Aveai privirea goala si gesturile tale pareau fortate si razbunatoare. Ati intrat impreuna, insa la geamul tau nu s-a aprins lumina. Am cazut. Am plans. Nu am gasit puterea sa plec si nici curajul sa te urasc. Am ramas in lumina felinarului si am pictat cea mai frumoasa panza de pana atunci. Dimineata m-ai trezit cu o cafea fierbinte. M-ai strans in brate si ai plans. Am ascuns cartonul. Tu nu mai meritai sa il citesti vreodata. Fara sa ma privesti in ochi, mi-ai intins o rama neagra. Era pentru tabloul pictat in miezul noptii. M-ai rugat sa-l vand mai repede. Nu puteai sa-l vezi la coltul strazii tale. Daca ai sti tu cati cumparatori l-au vrut. Dar l-am pastrat si il voi fixa sus, atat de sus sa-l vezi si tu in fiecare dimineata.
     Astazi plec. Parasesc strada ta. Am obosit sa ascult povestea printului din desert. Am obosit sa iti cersesc atentie si timp si zambete. Ti-am intins de atatea ori mana si am cerut o imbratisare, te-am implorat, prin mii de picturi, sa ma atingi, sa ma saruti, sa ma iubesti... Am imbatranit privindu-te cum vii acasa singur si te inchizi in lumea ta pietrificata. Ti-am zambit de atatea ori ca zambetele s-au transformat in riduri. Voi fi batrana in curand si voi uita buchetul mare de liliac alb pe care mi l-ai lasat la usa in ziua nuntii mele.

Scrisoare din desert

     L-am asteptat ani de zile, in liniste si in rugaciune. Azi a venit. Mi-a zambit ca unui strain. Avea ochii umezi. Pierduse acolo sclipirea din priviri. Nici glasul nu mai era puternic, nici gesturile nu i le mai recunosteam. Incercam sa-l recompun din amintiri...dar el, el nu pastra nimic din barbatul de atunci. Se supunea tacut si disperat unei promisiuni. Am stiut asta cand, in buzunar, i-am gasit scrisoarea.

Iubitul meu...
                    ...nu stiu daca am voie sa te mai numesc asa, dar nu as gasi alte cuvinte mai potrivite...
     Vei veni acasa si nu ma vei gasi. Ma vei striga de trei ori si nu iti voi raspunde. Apoi vei vedea ca lipseste icoana din hol. Vei intra in dormitorul nostru si vei cauta cu privirea poza noastra. Nu o vei mai gasi. Vei observa ca florile s-au ofilit. Vei intra in bucatarie si vei gasi cafeaua proaspat facuta. Pe masa vei gasi scrisoarea asta. Vei sti ca am plecat. Te vei aseza pe jos, obosit, ingandurat, cu bratele cazute. Vei largi nodul de la cravata si vei fi gol in minte. Vei ramane cu privirea atintita in pamant cautand urma pasilor mei. Stiu asta pentru ca asa am fost si eu in ultimele nopti. Te cautam in somn si patul era gol. Tresaream speriata si alergam la usa. Nu erau pantofii tai...apoi alergam in gradina, speram sa te gasesc sub nuc...dar nu erai nici acolo. Ramaneam sprijinita de pamant si adormeam plangand. Dimineata ma trezeam in bratele tale. Ma sarutai pe frunte si-mi pregateai micul dejun. Imi spuneai zambind ca a fost doar un cosmar. Am crezut asta pana azi cand rasaritul m-a gasit in gradina, langa tulpina nucului.
     Te las liber. Privirea ta este din ce in ce mai pierduta in amintirile dunelor si gandul tau se rataceste din ce in ce mai des pe strazile indepartate ale tarii tale. Ma iubesti. Stiu ca ma iubesti, dar viitorul tau se supune trecutului, copilariei tale, culturii tale. Te dezleg de noi. Te vreau fericit. Stiu ca acum tu zambesti, strangi hartia in pumnul tau si iti spui ca esti fericit cu mine, dar sa stii ca fericirea ta dureaza doar secunde. Eu vreau sa fii linistit si impacat cu tine, asa vei fi fericit o eternitate. Fericirea, nu e alegerea ta, e alegerea mea! Nu trebuie sa-mi raspunzi. Stiu ce vrei sa-mi spui si nu vreau sa te aud. Nu trebuie sa-ti ceri iertare. Poate eu ar trebui sa-mi cer iertare pentru scrisoarea asta si pentru ca nu ti-am spus adio prinvindu-te in ochi. Nu sunt lasa, doar mi-e frica de imbratisarea ta. Si apoi, eu sunt plina de sange si de durere, nu te pot lasa sa ma vezi asa. Vreau sa ai o amintire frumoasa despre mine.
     Ti-am auzit rugaciunea din miez de noapte. Nu eram in gradina, langa nuc, asa cum erai tu obisnuit sa te astept. Eram chiar in spatele tau si te priveam sleita de puteri si sufocata de durerea glasului tau. Erai sincer, atat de sincer ca fiecare ruga a ta ma izbea ca un bici umed. Fruntea ta lovea pamantul si ranile lasate le voi purta pe umeri toata viata. Iti cereai iertare pentru dorinta ta de a ramane langa mine, iti cereai iertare pentru impotenta de a-ti urma invatamintele. Sa stii ca Dumnezeul tau te iubeste. Te asculta si El tacut ca si mine. Am fugit speriata in gradina. Am cazut in genunchi langa nuc si L-am rugat pe Dumnezeul meu sa-ti ia povara grea de a ma fi iubit si sa-mi lase mie pacatul mangaierilor tale! Te las sa-ti respecti promisiunile! Ea te asteapta, rugandu-se la acelasi Dumnezeu ca si tine sa te intorci. Ea te iubeste si-ti ofera tot ce are mai de pret un om: timpul si varsta ei! Du-te! Fugi in tara ta si devino cel mai frumos si curat mire! Pacatul tau il voi purta cu mine! Radacinile si stramosii te cheama. I-am auzit in vis. M-au implorat sa-ti dau drumul. Si ochii aceia negri...ochii aceia ma urmaresc in fiecare noapte. Le vad privirea sfarsita, trista... sunt ochii mamei tale! Si ea te asteapta! Si ea te iubeste! Ti-a pregatit costumul de nunta! Vei fi frumos! Trebuie sa-mi promiti ca vei fi frumos! Vei zambi asa cum zambeai cand m-ai cunoscut.
     Sa nu te ingrijesti de mine. Eu sunt acum in patul unui alt barbat. Nu il iubesc. Nici el nu ma iubeste. Dar m-a iubit candva si-si aminteste... si apoi, ne inchinam aceluiasi Dumnezeu! Va fi usor! Sa nu-ti faci griji! Te voi uita in bratele lui si-n rugaciunile mele! Iti promit ca pacatul tau de a ma fi iubit am sa-l car cu mine in eternitate.
     Nu! De ce plangi acum? Nu ai voie! Eu te iubesc! Si ca sa vezi cat te iubesc, ti-am pregatit bagajul si ti-am cumparat bilet. Vei ajunge acasa in ziua nuntii tale!

Azi nu mai sunt eu!

 

     Ce pacat ca am murit pentru tine... caci am murit! Sa nu ma mai cauti, caci am murit! E mort totul in jurul meu, si florile, si animalele si nici aer nu mai am sa respir. E prea mult sange in jurul meu, pana si lacrimile sunt rosii... pacat... vroiam sa mai traiesc, vroiam sa respir aerul primaverii si apoi al toamnei, vroiam viata ta caci pe a mea ti-am vandut-o prea ieftin... Sa nu ma cauti in poze, caci nu sunt eu! Eu am murit! Sa nu ma mai astepti sub teiul nostru, caci nu mai vin! Sa nu mai pui doua tacamuri la masa, caci nu o sa mancam impreuna, nici in seara asta si nici niciodata. Sa nu-mi mai aduci tuberoze, parfumul lor niciodata nu o sa-l mai respir; nici macar nu cred ca l-as simti. As putea sa cred ca ai murit tu, dar nu! Nu! Tu esti mai viu ca niciodata! Toata iubirea mea si tot viitorul meu le-ai strans, avar, in pumnul tau. Acum te simti puternic, te simti invingator! Pana si trupul meu l-ai deformat, l-ai crapat, la fel cum seceta despica pamantul in miezul verii. Sa nu ma mai cauti, caci nu ma vei mai gasi niciunde. Ceva iesit din tine mi-a sfasiat carnea ca o haita de lupi flamanzi. Oasele mi-au ramas imprastiate pe campuri. Vulturii au adunat toate resturile; nu ma poti recompune! N-as mai privi la fel, n-as mai zambi ca un copil si apoi, nici fluturii nu mi-ar mai cauta pielea pentru a se odihni.
     Intai mi-ai taiat o mana si nu am mai putut sa te imbratisez. Apoi, mi-ai taiat piciorul si am ramas langa tine, cazuta. Niciodata n-am mai putut ingenuncha in frumusetea amintirilor, dar te-am urmat tacuta, schiopatand. Dar azi, azi mi-ai taiat pletele si m-ai acuzat ca sunt nebuna... M-am pierdut in ropotul pasilor tai, m-am amestecat cu tarana si mi-am uitat cuvintele. Azi, azi nu mai sunt eu! O urma a mea o poti gasi in fiecare oglinda in care m-am privit. Atunci eram frumoasa! In noptile reci, cand pomii se indoaie la pamant si pasarile se ascund, in noptile cand cerul plange, o sa-mi asculti urletul. Te voi blestema! Te voi blestema cu traznetul, cu vuietul copacilor, cu durerea mortii! Voi fi atunci puternica! Voi fi mai puternica decat tine! Voi putea inota in lacurile muntilor si voi putea zbura in imensitatea deserturilor! Voi putea atunci sa alerg cu leii din jungla si sa mananc cu zeii la masa. Tu insa vei ramane aici, in balti de sange, un muritor flamand...cersind iubire...

Promisiune catre ingeri!

Ghidul meu, deschid cartea amintirilor si vorbele tale imi lumineaza drumul! Invataturi de aur imi indreapta pasii catre dreptate, voi ramane un om corect si voi lupta cu aceasi sabie ca si tine, nepatata de compromisuri mediocre. Voi dovedi, tata, ca intr-o lume imorala, mai exista inca decenta de a fi integru! Scutul meu este sangele tau si vreau sa il sfintesc in fiecare zi, prin vorbe, prin fapte! Si voi calca pe urmele stramosilor mei si din faptele lor voi construi o calauza! Puterea ta de a fi corect in ruinele unei societati murdare, imi da demnitatea de a privi pe oricine in ochi si nu voi clipi, tata, voi sta dreapta in fata tuturor! Prin venele mele nu voi lasa sa curga lasitatea si nici nu ma voi tara vreodata in mocirla pentru un loc caldut in societate. Valorile tale stau in cufere de argint si-mi dau directia la fiecare cumpana a vietii. Voi dispretui ceea ce tu ai dispretuit si niciodata nu voi lasa orgoliul meu sa calce in picioare virtutile altora! Da! Da, tata, caracterul tau si faptele tale vor fi Biblia mea! Voi preacinsti amintirea ta in fiecare clipa si nu voi pierde niciodata mandria de a ma fi crescut mainile tale!

In alta viata...

 

     E dimineata unei noptii de aprilie. Cobor in gradina si ma intind pe pamantul umed de roua, printre narcisele proaspat inflorite. Nu am nevoie de lampa; luna lumineaza in jur si face ca ramurile abia infrunzite ale pomilor sa para brate de faraoni indreptate spre inalt, cerand parca indurare. Mi-as fi dorit sa-ti fi adunat toate narcisele si sa-ti fi facut cale spre mine din petalele lor albe si fragile. Mi-as fi dorit din crengile copacilor sa-ti fi inaltat altar de jertfa si sa astept soarele amiezii sa aprinda vreascurile; sa ard acolo, intre pamant si cer, in fata ta si a narciselor. Dar n-ai sa vii. Tu n-ai sa te mai intorci niciodata. Nici nu te astept. Nu te judec si nici nu te cert. Nu-ti cere iertare pentru alegerea ta. Mai bine iarta-ma tu pe mine! Iarta-ma pentru sangele care-mi curge prin vene, pentru Crezul meu atat de diferit de al tau. Iarta-ma ca m-am nascut atat de departe de tine, ca nu stiu sa-ti vorbesc in limba ta, ca nu stiu sa-ti scriu te iubesc cu literele alfabetului tau, iarta-ma! Iarta-ma ca acolo, sus, am ales un destin diferit de al tau, iarta-ma pentru lasitatea cu care am fugit de tine atunci, cu sute de ani in urma, atunci cand, de frica de a te imparti cu cealalta, am lasat tot sangele din mine sa curga pe nisipul desertului. Iarta-ma caci iubirea de atunci o platesc cu lipsa ta de acum. Iti multumesc ca m-ai cautat in viata asta si iti multumesc pentru fiecare lacrima stearsa de pe obrazul meu. Iti multumesc pentru ca, oferindu-mi trupul tau, mi-ai iertat pacatul din trecut.
     Iarta-ma pentru sacrificiul tau de a ma gasi, iarta-ma pentru anii pierduti departe de desert, iarta-mi vocea care te chema necontenit in vis. Eu te stiu dintotdeauna, te stiu din amintirile cu printi si printese, din amintirile cu piramide, din amintirile de pe malul Nilului. Stiu ca te-am iubit in desert si mai stiu ca am calcat, supusa, pe urmele pasilor tai. Vocea si privirea ta sunt aceleasi, le recunosc! Si mainile tale au aceasi putere ca atunci si mirosul pielii tale mi-l amintesc si gesturile tale le-am purtat mereu in mine.
     Iarta-ma pentru ca parul meu a pierdut aroma khamsin-ului si ca trupul meu nu te-a asteptat. N-am stiut cine sunt si de unde vin pana in ziua in care te-am intalnit. Cu ce dor te-am strans in brate atunci si tu imi repetai numele, un nume pe care niciodata nu-l mai auzisem, dar la care sufletul meu tresarea si raspundea cu lacrimi. Dar ai venit tarziu...acum eu nu-ti mai pot oferi nimic mai mult decat o gradina cu narcise si un rug de crengi proaspete. Te las sa pleci, te rog sa pleci! Intoarce-te in lumea ta, te asteapta nisipul si dunele si camilele si alti ochi curati si alt san neatins. Fugi! Si eu am fugit candva din prea multa iubire pentru tine. Acum, din aceasi iubire, vreau sa fugi tu. Sa nu-ti pese de mine, caci nici mie atunci nu mi-a pasat de tine. Te voi cauta eu, peste alte sute de ani, atunci cand pacatul meu va fi iertat.
    Acum eu mi-am ales o calauza diferita de a ta; iti respect cultura dar imi iubesc religia. Muzica ta imi curge prin vene si dansul...dansul il cunosc din vesnicie. Am dansat asa cum niciodata nu o mai facusem inainte, am dansat doar pentru tine, am dansat ca si cum locul meu era in fata ochilor tai, am dansat cu sufletul si m-am nascut a doua oara din bratele tale. Ti-am cazut la picioare si as fi vrut sa uit tot trecutul, as fi vrut sa uit traditiile si credintele, sa las tot si sa ma intorc cu tine in desert. Dar e prea tarziu. S-a luminat de ziua. Va rasari soarele si va aprinde flacarile altarului. Ma urc pe rug si astept cuminte un alt destin. Iti promit ca ma voi naste cu ochi negri, dintr-un alt pantec, undeva, in desert, intr-o oaza linistita.
    

Sinuciderea salcamilor

     E trecut de miezul noptii. Sunt in gradina mea cu salcami batrani. Mirosul lor licoros imi ineaca toate simturile. Le simt florile albe desfacandu-se taios in plamanii mei. As putea muri intoxicat de miezul galben si inecacios. Linistea din noapte nu ma mai surprinde demult. M-am obisnuit sa fiu eu si gandurile mele. Dorinte nu mai am, amintirile incep sa se piarda si trupul mi-e din ce in ce mai rece si mai greu. M-am gandit la moarte. Da! Astazi, pentru prima oara, m-am gandit la moarte! O caldura iute mi-a traversat corpul obosit si un suras de copil mi-a aparut pe fata. Cine mi-ar duce dorul? Nimeni! Sau poate doar Patrocle. El ma mai asteapta sa vin acasa, lovindu-si coada bucuros de piciorul meu. Inainte aveam familie. Ei ma asteptau. Acum sunt singur. Atat de singur ca balariile mi-au invadat gradina. Stau si eu intre ele. Nu stiu daca sa le zmulg sau sa le las sa-mi fie umbra cand corpu-mi va izbi pamantul. Prietenii m-au uitat. Doar de sarbatori isi mai amintesc de mine si atunci, doar atunci, mai aud soneria fixului urland. Nu-i urasc, nici macar suparat pe ei nu pot sa fiu. Sunt oameni si oamenii nu se gandesc la alti oameni. Oamenii nu stiu ce inseamna singuratatea atunci cand in jurul lor scaunele sunt ocupate. Oamenii nu stiu ce inseamna sa te interesezi de omul trist si sa cauti sa-l inveselesti. Oamenii nu au timp sa le pese de ceilalti. Ei nu pot da minutele lor sa se roage pentru altii. Dar sunt prieteni si am impartit candva secundele. Acum e prea tarziu de noi prietenii. Cand oamenii se casatoresc, schimba prietenia pe toleranta. Cand isi umplu masa de delicatese, nu pot gandi la omul care cere de mancare, ba chiar, la mesele lor impaiate critica pe cel ce a furat o paine. Prietenii care au bani, cred ca ceilalti toti se fac vinovati ca nu au reusit asemeni lor si-i acuza de sus, fara sa ia in considerare, macar, motivele saraciei lor. Toti oamenii asteapta drama. Drama prietenului mort intre salcami. Drama prietenului cazut in buruieni. Da! Si atunci toti se vor boci, vor deveni disperati ca nu au facut nimic, desi ar fi putut face totul. Dar ei au viata lor. Nu poti cere unui om care nu are nimic de oferit, asa cum nu poti pretinde dobanda pentru iubire. Nu poti plange pe umarul celui ce niciodata nu a plans. Dar, prietenii sunt mai departe. Familia e cea care ar trebui condamnata de moartea dintre salcami. Ma trezesc razand zgomotos. Care familie? Au murit toti! A mai ramas o ruda, care, cu mult interes, locuieste la etajul de sus. Parem ca ne unim batranetile si ca ne pasa unuia de celalalt. Dar, nu! In singuratate, mi-e indiferenta. Si ea simte la fel. In seara aceea cu luna plina, cand ne-a luminat intreaga gradina, ne-am aflat adevaratele fete. Ne-am ingrozit! De atunci, doar ne prefacem ca ne iubim. Schimbam vorbele pentru ca trebuie. Ne prefacem bucurosi de reusita celuilalt si ne vaitam indiferenti durerile de oase.
     Salcamii mi-au invadat corpul. Trag cu putere pe nari aerul racoros si imbibat de parfum. Tamplele imi zvacnesc cu putere. Cum ar putea cineva intelege suferinta celuilalt? De ce ar face asta? Fiecare are viitorul, de ce sa-i pese de ziua ta de maine? Fiecare are planurile lui, de ce sa te includa si pe tine? Ei nu inteleg foamea, dorinta zbuciumata, visul terfelit. Ei sunt egoisti. Nu o sa le dau satisfactia dramei. Si apoi salcamii nu merita asta. Ei si Patrocle sunt singurii care imi sunt alaturi. Refuz sa scape ruda de mine si sa se bucure de intreaga casa. Isi merita pedeapsa de a ma suporta. As prefera, totusi, sa-mi intind corpul la radacina unui tei inflorit. Ar fi mai bine sub tei! Parfumul lui dulceag m-ar conduce in prima mea viata, atunci cand, inca existau oameni si nu doar vietati ca acum. Asa as avea, poate, remuscari de sinucidere. Si apoi teiul si-ar scutura polenul in ochii mei si nu as mai vedea nimic din viata asta urata! De ce s-o vad?! Nu mai vreau sa o vad. Sunt slab, prea slab pentru lumea asta ipocrita. Este o lume a intereselor, a meschinariilor, a neimplinitilor, a bolnavilor... o lume murdara care-mi sangereaza zilnic mintea. Mi-e frica. Urmeaza sa infloreasca teii. Ei ma asteapta, dar eu voi ramane inchis in gradina mea cu salcami asteptand tacut sfarsitul. Sa nu stie ei ce fac eu aici. Sa creada ca traiesc, ca exist, ca ma imbat zilnic cu aroma pomilor infloriti, sa ma invidieze pentru libertatea de a nu fi ca ei! Urasc oamenii care se urasc intre ei, care urasc animalele, care distrug natura, urasc oamenii care nu-si recunosc sufletul. Pentru ce ridica palate, daca pierd compasiunea? Pentru ce poarta haine scumpe, daca imbraca un trup muribund? Pentru ce atata hrana, daca sufletul le este gol? Dar, gata! Roua diminetii a inecat aroma salcamilor. Nu mai duhneste a moarte! Deci, vine dimineata! Ce bine ca am scapat si de noaptea asta! Soarele de azi ii va ofili. Saracii, stiau si ei ca va veni dimineata! La noapte nu vor mai avea parfum!

Calatoria cu RATB, un lux si o curata "inginerie"!

  

   Titlul nu este deloc ironic! Sa nu va ganditi ca ironizez transpiratia calatorilor, sau mizeria de pe jos, sau lipsa inspiratiei din graffiti-ul de pe scaune, sau amprentele lasate cu tot cu sudoare pe geamuri, sau levitatia de la orele de varf (spun levitatie ca nici nu atingi podeaua cu varful piciorului din cauza aglomeratiei). Nu! Nici pe departe!

     Stau in statia de la Gara de Nord, asteptand cu nerabdare troleul 85. Vine rar si ca sa nu ma enervez, il scot pe Camil Petrescu din geanta si ma relaxez cu descrierile lui. Mintea mea se delecta acum cu privelisti dobrogene, campii intinse, delusoare impadurite si balti verzi. In fata mea se aseaza un batranel, cam la 60 de ani neimpliniti, cu putina chelie si mustacioara alba. Parea din povestirea mea! Ducea in spate un fel de rucsaco-geamantan destul de incarcat. Venea de la tara si mergea la rude in capitala- banuiesc eu dupa hainele saracacioase ce le purta. Avea o figura blanda. Il incadrez in peisajul lui Camil Petrescu. Apare ca prin minune 85-ul! Imbulzeala mare la usi. Multe babe dichisite si impanate dau din coate sa urce primele si sa ocupe loc pe scaune. Am observat inca din copilarie ca troleul 85 e troleul babelor, probabil pentru ca traverseaza cateva zone candva boieresti. Si mai apoi, asta e ora lor! E aproape 12:00. Ma imping si eu printre ele sa prind un loc cu fata inainte. Vreau sa citesc si sa nu ma ia cu lesin! Se urca si batranelul din statie si ramane in picioare cu bagajul in spate. O baba sta insistent langa mine. Ma fac ca nu o observ! Eu vreau sa citesc si apoi, se tine destul de bine cat sa ma induplec sa-i cedez locul. Merg rar cu RATB-ul si doar atunci cand sunt distante mari, fara metrou, si presupun traversarea unei zone aglomerate. Decat sa stau la volan in trafic, injurand, mai bine stau pe scaunel in RATB, citind. Cu tramvaiul imi place sa merg! Ma simt putin intoarsa in timp, dar nu prea am rute comune cu sinele lui. Acum eram in intarziere, ca altfel as fi luat-o pe jos, printre blocuri, pe stradute laturalnice si as fi ajuns cu jumatate de timp peste RATB, dar cu cateve calorii bune in minus. Trebuia sa ajung pe strada Mantuleasa, vestita strada a lui Mircea Eliande. Trebuia sa tai Cismigiul dinspre Uranus, sa ies la Polivalenta, sa traversez Calea Victoriei, pasajul Universitatii, apoi biserica Armeneasca si imediat dreapta pe Mantuleasa. Fac asta intr-o ora! E minunat sa te plimbi prin Bucuresti dimineata, sau la apus. In fine, nu asta-i povestea. Povestea era in cartea lui Camil Petrescu care traversa Dunarea in acceleratul de 2:55. Mi se pare o coincidenta amuzanta: batranelul cu privelistea si 85-ul cu acceleratul. Dar nici asta nu-i povestea. Ci abia acum incepe adevarata poveste. La statatia Mihail Kogalniceanu se urca controlul. Eu aveam bilet ca doar d-aia stateam si jos, relaxata, citind. Spun asta, pentru ca de obicei nu iau bilet. Prea scumpe, dom'le pentru ce-ti ofera. Iau bilet rar, pe distante mari! Primul intalnit langa usa, batranelul meu. Il stiu din statie ca statea cu cartela de calatorii in maini si o studia pe toate partile. Probabil omul nu mai fusese in Bucuresti de pe vremea biletelor de hartie. Il vazusem si cand a trecut-o prin fata aparatului de taxat, dupa ce a urmarit cativa calatori facand acelasi lucru. Stateam linistita si ma delectam cu Dunarea care inundase prin juru-i. Ce sa vezi? Controlul concluzioneaza ca nu a taxat calatoria si-l mustruluieste de zor. Batranelul sustine ca trecut-o pe la aparat.
- Pai bine, dom'le si ce scria pe ecran?
- Nu stiu! Cum sa stiu?
- Pai n-ai citit?
- Pai nu vad fara ochelari! Si tot asa pret de o statie s-au contrazis. Batranelul exasperat ca nu intelegea cum nu vede controlorul ca el a "compostat" si sutinea sus si tare ca nu e vina lui pentru defectul aparatului.
- Dom'le dar nu ai auzit piuitul ca nu e in regula?
- Pai cum sa stiu io dom'le ca nu e in regula, daca nu stiu cum este in regula?!
- Pai de ce n-ai citit dom'le instructiunile de sus? De unde te-ai urcat?
- De la Gara de Nord!
- Pai vezi, dom'le? Aveai timp sa citesti ca suntem la Cismigiu!
- Pai n-auzi dom'le ca nu vad sa citesc?
     Nimeni nu zicea nimic. O femeie de vreo 38-40 de ani se grabea sa-si "composteze" cartela si era disperata ca aparatul e blocat de controlor. Controlorul nu o ia in seama, desi-i vede grimasele varuite in alb si muschii inclestati ai fetei, si ii cere batranelului sa coboare la prima. E musai sa-i dea amenda sau sa-i dea o alta cartela cu care sa mearga toata ziua nelimitat, contra sumei modice de 50 lei. Batranelul disperat, cu ochii bulbucati si aproape iesiti din orbite, incearca sa-l mituiasca cu 10 lei ca sa-l lase in pace. Pesemne ca venise cu trenul si "mersese cu nasul", astfel ca avea experienta in a da spaga. Insa controlorul, vizibil deranjat, si mai tare tipa si il acuza pe om ca d-aia nu merge statul roman, ca toti dau spaga. Batranelul este tare nedumerit si nu-si poate explica de ce sa mai cumpere o alta cartela cu calatorii nelimitate timp de o zi, daca el are deja una cu doua calatorii.
- Pai aia e dom'le ca mai ai doua calatorii. Trebuia sa mai ai una! urla controlorul facand zarva in jurul lui.
     Deja trenul meu trecuse Dunarea si peisajul imi displacea total. Liniste de mormant in masina, doar glasul autoritar si pitigaiat al controlorului se mai auzea. Ma intorc spre controlor care cerceta, cu sprancenele ridicate, buletinul batranelului:
- Da' nu mai bine l-ati invata dvs sa composteze decat sa-i tineti atatea predici? Nu va e clar ca omul nu este din Bucuresti si ca nu este vina lui pentru incompetenta aparatele voastre? Controlorul ramane uimit cu ochii mari atintiti spre mine. Tace. Masina ajunge in statia Universitate si controlorul il coboara pe batran luandu-l de brat. Usile se inchid si incep babele si restul calatorilor sa-si dea cu parerea. Femeia din fata mea se bucura ca a scapat.
- Noroc ca l-a luat pe ala ca altfel nu stiu ce ma faceam!
- E inadmisibil dom'le ce i-a facut! Chiar sa n-aiba pic de buna-vointa, saracul om chiar nu vedea si nu stia! zice profund ofuscata o duduie grasana care ocupa un loc jumate in fata mea.
- Pai ce io vad?! Nici io nu vad!? adauga o baba cu buzele subtiri si vopsite portocaliu.
- Eeee, trebuie sa-si faca norma! intregeste un domn.
- Pe tigani nu-i mai baga in seama! Nici nu se apropie de ei, ne ia tot pe noi astia contribuabilii! continua adanc vexata alta doamna.
- Pai n-ati vazut doamna ce hapsan? Ce-l costa sa-i composteze el calatoria?
- Pai nu, ca ei p-astia slabi de inger ii acosteaza si cu ei isi fac norma! concuzioneaza din nou domnul.
     Ei bine, toti care mai devreme asistasera tacuti la discutia dintre controlor si batranel erau acum foarte deranjati de situatie. Dar atunci cand trebuiau sa fie vigilenti ei priveau ca la teatru, mandri ca ei au "compostat" cartela cum trebuie! Unul n-a zis nimic si acum toata masina bombanea pe seama asta! Ma uit cu mila la ei! Imi vine sa-i strang de gat pana le iese falsitatea si ipocrizia prin toti porii. Aceasi iubire o au si fata de tara, identica cu cea pentru semenii lor.
     Incerc cu greu sa ma concentrez la plimabrea cu trenul prin vaile Dobrogei. Gandesc ca astia la angajare la RATB ar trebui sa faca niste cursuri de psihologie, sa fie capabili sa poata recunoaste cu usurinta omul care minte si cel care nu, asa ar da amenda doar celui care se face intr-adevar vinovat de netaxarea calatoriei. Asa ar fi dat poate liber batranelului speriat ca de moarte de sanctiunea primita fara voie si fara drept. Chiar atat de nemernic sa fii sa iei 50 lei unui om amarat de la tara ca sa dai statului? Mai ales ca omul si-a facut datoria si a cumparat cartela, ba mai mult a si trecut-o pe la "compostorul emancipat". Omul se vedea ca-i in varsta, dar parea imbatranit de poveri si greutati, si nu de suma anilor. Cu o profunda scarba ma dau jos la Armeneasca, cu o statie inainte de cea la care trebuia sa cobor. Merg pe jos, in timp ce citesc. Sunt dezgustata de oameni in general, iar acum cu atat mai mult. Intru pe strada Mantuleasa. Pun cartea in geanta si incep sa analizez cladirile. Caut din priviri casa pe care o descria Eliade in nuvela Pe strada Mantuleasa. Ma bucur ca inca mai exista case ce si-au pastrat arhitectura. Incerc sa uit intamplarea din 85 si sa-mi doresc sa fac parte din fantasticul lui Eliade si sa pot intoarce timpul la Gara de Nord, atunci cand batranelul n-a fost atent la taxare si eu sa-l fi ajutat. Asa poate controlorul ar fi luat la intrebari pe dama din fata mea care se bucura cu entuziasm crescut de raul altuia si salvarea ei!

Insomnia din bibliotecă

     De fapt, titlul trebuia sa sune asa: <Insomnia din biblioteca mamei>, pentru ca eu nu am inca o biblioteca, desi tare mult mi-as dori sa nu mai scriu pe masa din bucatarie, ci inconjurata de carti, la un birou. Singura problema ar fi ca as afuma cartile din cauza tigarilor! Dar asta e! Trebuie sa-mi las si eu amprenta intr-un fel. De exemplu, mama si-a lasat amprenta pe toate cartile. Prima pagina poarta cuvintele latinesti "Ex meis libris"(Din cartile mele) si o semnatura cu un nume diferit de cel pe care-l poarta. Am intrebat-o de ce a semnat cu alt nume si mi-a zis ca numele ei nu i-a placut niciodata. Daca inundatia din anii '70 nu-i ineca toate scrierile, posibil sa le fi publicat sub acest pseudonim.

     Nu pot sa dorm! Priveghiul la care am asistat mai devreme mi-a dat peste cap toate credintele...din nou! Ma simt inconjurata de moarte sub toate formele ei si ma ingrozesc ca nu-mi mai pot aplica regula gandirii pozitive. Pe masa din fata mea de mai devreme statea, intr-un sicriu frumos- daca exista asa ceva- o fata de 31 de ani. De ce? Din cauza unei raceli netratate la plamani? Mai exista astazi asa ceva? Se mai moare in mileniul 3 din asa ceva? Se pare ca da si eu sunt socata! Este a doua moarte pe care o traiesc in acelasi conditii! Sa fie vorba si aici tot de destin? Orele petrecute in atmosfera aceea sumbra mi-au rasturnat complet ideile. Incercam sa rememorez basmul <Frumoasa din padurea adormita> si ma enervam ca exista basme! Sunt contra povestilor, a basmelor si a desenelor animate! Sa nu mai existe! Invatam de mici ca inviem cu un sarut si niciodata nu ajungem sa traim asa ceva! In basme moartea nu are nicio putere, dar in realitate, ea detine controlul vietii!

     Vreau sa citesc o carte. Trebuie sa citesc o carte! Ar fi cam singura scapare de mintea mea care imi produce ganduri tragice. Vreau sa-i dau de lucru cu ceva descrieri grele pe care ea sa le transpuna in imagini si astfel sa ma lase in pace. Il caut pe Camil Petrescu. Tin neaparat sa citesc tot ce a scris acest om minunat. In primul raft de jos dau de Bacovia, volumul Plumb. Nu! Nu Bacovia! E printre putinii poeti care m-a facut sa citesc poezie. Si acum imi amintesc de sangele care curgea de la abator si de ploaia bolnavicioasa care nu se mai oprea. Nu! Cu atat mai mult cu cat si afara ploua! Clar, nu Bacovia! Daca as alege poezie ar trebui sa-l aleg pe Ion Barbu (Dan Barbilian), poeziile lui codate si cifrate i-ar da de lucru mintii mele dornice de obsesii distructive. Mai departe: Hegel - Despre arta si poezie. Rad. Proza despre poezie! Nu! Trec in viteza peste volumele eminesciene, ocupa doua randuri pe un raft, sunt toate editiile, si cele foarte vechi si cele reeditate cu noua ortografie. Mama il iubeste pe Eminescu si mi-a transmis si mie sentimentul, dar, cu siguranta, si-a pierdut din intensitate! Sar de rafturile cu poezie nu inainte sa ma impiedic de Vasile Alecsandri. Nu de poezia lui, ci de teatrul lui. Am citit doar Chirita in Provintie si stiu ca mi-a placut mai mult decat poezia lui, desi Iarna lui Alecsandri o recit in gand la fiecare prima ninsoare. Il caut cu privirea pe Cosbuc, nu pentru ca l-as citi, ci pentru ca versurile poeziei Mama incep sa le resimt acum cu alta intensitate si incep sa inteleg de ce plangea mama cand citea poezia..."Cu tine doua fete stau/ Si torc in rand cu tine;/ Sunt inca mici si tata n-au/ Si George nu mai vine."  Ajung la Tudor Arghezi si-mi amintesc poezia De-a v-ati ascuns- in care moartea este vazuta ca un joc; tatal isi obisnuieste fiii cu plecarea sa definitiva asemuind-o cu un joc de-a v-ati ascunselea. Ma intristez, imi dau seama ca mintea mea castiga teren si orice as face gandeste macabru. Ca sa o distrag scot proza lui Arghezi Cu bastonul prin Bucuresti. Ma fascineaza ideea de a citi iar si iar despre batrana capitala, enorm de mult schimbata in mai putin de un secol. Trec de Nichita Stanescu si il intalnesc pe Blaga, Lucian Blaga - Restituiri. Sunt curioasa de carte, cu atat mai mult cu cat nu sunt poezii. Deschid si citesc alandala:
"Faci parte dintr-o lume normala cat timp in viata esti constient manat de dorinti, dar devii anormal cand in viata esti inconstient manat de aceste dorinti."

"A nu-ti respecta dusmanul inseamna a pierde o sansa de a-l invinge."
"Realitatea e vina unui basm"
"Tacerea este umbra unui cuvant."
"Toleranta fara margini este o cochetarie cu sinuciderea."
"Sa nu te certi cu oamenii mai mult decat cu tine insuti."
     Am dat mintii de reflectat si ma bucur ca este de acord cu ceea ce i-am citit. Am intrat in lumea romanului si primul soc a fost Marcel Proust- In cautarea timpului pierdut. Sunt socata de cele 13 volume dedicate acestei cautari, ma rog sunt 11, ca ultimele doua se intituleaza Timpul regasit. Nu cred ca vreodata o sa gasesc timp sa le citesc. In zilele noastre, timpul este comprimat, si daca cineva l-ar cauta cred ca l-ar gasi in mai putine volume, si... oricum noi nu mai suntem adeptii romanelor-fluviu din secolul trecut, nu mai avem rabdarea sa le citim si apoi riscam sa incepem primul volum si sa nu mai ajungem niciodata la ultimul. Ma enervez! Iar am ajuns la moarte! Ma intorc la Proust, el vedea timpul ca pe ceva distructiv, ma rog avea 2 viziuni, cealalta era mai pozitiva. Eu nu cred ca exista timp! Eu cred ca noi l-am inventat pentru a ne explica aparitia ridurilor si vindecarea ranilor. Ceasul nu semnifica nimic! E o dilema veche de-a mea pe care am tratat-o in nuvela Monolog cu Timpul si pe care inca o mai tratez in mintea mea.
     Ma inveselesc enorm cand il intalnesc pe dragul Ionel Teodoreanu. Imi aminteste de copilarie. Il furam din biblioteca si fugeam in fundul gradinii, sub alun, si-l citeam: La medeleni, Turnul Milenei, Lorelei. Minunate amintiri imi revin de pe malul Dambovitei. Acolo am citit Ciresarii lui Constantin Chirita si Spuma zilelor a lui Boris Vian si Iubire magica a lui Vasile Voiculescu. Lostrita stiu ca am citit-o mai tarziu, cand am studiat-o in liceu. Imi vine sa o trezesc pe mama si sa o imbratisez pentru mostenirea data. Ultima oara mi-a recomandat sa citesc Accidentul de M.Sebastian. E cartea la Bucuresti si regret ca nu o am cu mine. Desi...nu, nu regret! Vreau sa citesc nuvelele de inceput ale lui Camil Petrescu. Vreau sa-i simt evolutia scrisului! Insa, in afara de Patul lui Procust si Ultima noapte de dragoste/ Intaia noapte de razboi, nu gasesc nimic de-al lui! Ah! Ba da! Un volum de poezie! Nu! Nu si tu! Sunt terorizata de poezie si asta pentru ca in ziua de azi, oriunde intri dai de cate un poet. Toata lumea scrie poezie! Poezie proasta si ieftina! In fine, nu gasesc nuvelele lui si nici dramaturgia: Jocul ielelor, Act venetian, Danton... Multe carti au fost imprumutate si pierdute! O greseala! Cartile nu se imprumuta! E ca si cum ai da cuiva pe maini averea ta sa o cheltuie!
     In schimb, Marin Preda detine cu superioritate un raft intreg: Marele Singuratic, Delirul, Viata ca o prada si multe altele! Nu-mi place descrierea lui! Nici n-am reusit vreodata sa ma ating de volumul doi al Morometilor! Nu-mi place atmosfera romanelor lui si punct! Am zis ca daca vad filmul Cel mai iubit dintre pamanteni, o sa reusesc sa-l plac mai mult, dar nici asa n-a mers! Nu stiu de ce, dar nu l-am placut nici pe Creanga si nici pe Marin Preda! Culmea este ca sunt fascinata de satul traditional si de obiceiurile romanilor...dar...imi place satul lui Sadoveanu. Pe cat il detest ca om politic, ca figura sociala, pe atat il ador ca scriitor. Si satul si taranul lui Liviu Rebreanu din Ion si Rascoala imi plac! Dar aici e alta poveste. Liviu Rebreanu, e pe locul intai in preferinte, dupa Mircea Eliade. Mi-am facut motto de viata din credintele lui Apostol Bologa, personajul lui din Padurea Spanzuratilor ("Sufletul tau sa fie totdeauna la fel cu gandul, gandul cu vorba si vorba cu fapta, caci numai asa vei obtine un echilibru statornic intre lumea ta si lumea de afara.") si mai apoi port numele personajului feminin din romanul Ciuleandra. Dar astea ar fi nimic fara romanul Adam si Eva in care ma regasesc cu tot cu iubire. Dragostea, reancarnarea, cautarea sufletului pereche, cele 7 vieti...toate astea imi sunt credinte in viata de acum! Raftul lui Rebreanu imi da de inteles ca mai am inca multe opere de-ale sale de citit. Trec cu vederea mai departe: Cezar Petrescu, Ioan Slavici, Zaharia Stancu- cu cele trei mari volume ale sale Frigul, Vulpea, Roza care m-au speriat prin design si nu m-au indemnat niciodata sa le citesc! Mai departe!
     Pe George Calinescu l-am citit in Enigma Otiliei, Cartea Nuntii si Bietul Ioanide. M-a fascinat felul in care vedea iubirea si drama intelectualului postbelic. Iubirea Otiliei o intalnim din ce in ce mai des in timpurile actuale- justificata sau nu, iar drama intelectualului, a arhitectului Ioanide, un artist pana la urma, este tot mai accentuata in ziua de azi, poate doar putin modificat unghiul de reflexie. Si merg mai departe, trec cu rusine de Seneca- Petroniu, Dostoievski- Idiotul, Crima si pedeapsa, Emile Zola- Paradisul femeilor, Baudelaire- Florile raului- aici suna mai bine in franceza: Les Fleurs du mal. Imi amintesc ca am studiat (de suprafata) estetica uratului din opera sa pentru un eseu la filozofie in anul intai de facultate, eu fiind la Politehnica! Ce ironie! Ce regret am dus pe umeri 5 ani! Timp pierdut intre fizica, matematica, diode si alte porcarii de genul. In fine, se pare ca mintea mea a trecut de la moarte la dramatizarea vietii si a destinului. Ma intalnesc cu Victor Hugo- Notre-dame de Paris si Mizerabilii. Am vazut filmul Les Miserables si n-am mai avut curiozitatea de a citi cartea. La fel am patit si cu Anna Karenina a lui Tolstoi si cu Pe aripile Vantului a lui Mitchell Margaret. Ma bucur in schimb ca am citit Erich Segal - Love Story, cu mult inainte sa vad filmul. N-am mai putut sa plang la film! Intotdeauna voi recomanda cartea si nu filmul!
     Dragul de Paolo Coelho, e si el cu cateva romane in biblioteca mamei. Sunt cadouri de la mine. Ne place. E usor, e comercial si ne-a prins pe amandoua. Preferata mea este Veronika se hotaraste sa moara, insa mama n-a citit-o. Scot Jurnalul unui mag de curiozitate sa vad daca si-a lasat amprenta pe prima pagina. Ciudat! Nu scrie nimic! Langa il regasesc pe Julio Cortazar - Sfarsitul Jocului. O porcarie! Ma uit pe prima pagina: Ex meis libris. Dedesupt: pseudonimul ales si un numar: 1038. Ma reaintorc la cartile vazute: Bacovia- Plumb:124, Caragiale: 203, 204, Gib I. Mihaescu: 381. Imi dau seama ca mama si-a numerotat cartile, dar nu inteleg in functie de ce. Presupun ca in ordinea achizitionarii. Dar Cortazar e vechi si are numar mare! Nu se leaga! O voi intreba!
     O carte imi atrage atentia si o scot din raft: Friedrich Nietzsche- Asa graita Zarathusta. O deschid la capitolul Despre moartea vroita, pesemne ca mintea se amuza copios acum. Incep sa citesc:
" Unii mor prea tarziu, iar altii prea devreme. Preceptul "sa mori la vreme", ne suna inca prea ciudat. Sa mori la vreme - acesta-i sfatul lui Zarathusta. Dar cel ce n-a trait la vreme, cum ar putea sa moara la vreme? Mai bine nu s-ar fi nascut. (...) Cu totii iau moartea-n serios, caci moartea nu li-i inca sarbatoare. Oamenii nu stiu sa sarbatoreasca cele mai frumoase sarbatori. (...) Omul ce a stiut sa-si implineasca soarta, moare ca un invingator, de-o moarte care este a sa, inconjurat de cei ce-i sunt fagaduinta si nadejde."
     Ei bine, in sfarsit mintea s-a linistit. A functionat legea atractiei. Am atras ceea ce-mi doream: raspuns la moartea timpurie. Pun cartea in raft si il scot pe Sadoveanu. Volumul gros necitit, cu numarul 247: Locul unde nu s-a intamplat nimic, Demonul tineretii, Oameni din luna. Imi plac titlurile. O pun deoparte.
     Imi dau seama ca s-a luminat de ziua abia cand mama intra in biblioteca. Imi explica ca avea candva o fisa intocmita exact ca la biblioteca si din acest motiv sunt numerotate cartile astfel. Aflu ca ceea ce am cautat eu toata noaptea, se afla la mine in camera in mini-biblioteca creata de mine in copilarie. Acolo i-am strans toate cartile care mi-au placut sau pe care urma sa le citesc. Nu erau multe fata de ce mi-as fi dorit! Tot ce a scris Mircea Eliade (mai putin Istoria religiilor) era strans acolo. Ma uit cu regret. Am citit tot ce a scris Eliade, ba unele le-am citit si de 2 ori si inca le-as mai citi si a treia oara. Era si Camil Petrescu cu teatru sau. Il iau si decid sa invat sa scriu si eu teatru. Mama insa imi recomanda altceva si-mi promite a dupa ce voi citi acele volume, grele si mai mari ca o caramida, voi putea scrie dramaturgie: Eugene O'Neill - Teatru, nr 165. Il iau la pachet dar nu-i garantez ca il voi si deschide!
     Ma pun in pat si citesc prima nuvela a lui Camil Petrescu: Cei care platesc cu viata, nr 311. Are doar 20 de pagini mici. Nu ma impresioneaza cu nimic scrierea, insa imi dau seama cat de tare l-a obsedat pe scriitor razboiul. Este aceasi imagine a razboiului absurd, demitizat, cu oameni morti fara rost, intalnita si in romanul Ultima noapte de dragoste/ Intaia noapte de razboi. Cartea nu-mi da pace si adorm cand rasare soarele cu amarul ca nu-l pot intalni pe autor. Tare multe sfaturi si critici i-as cere! In nuvela Manusile, realizez ca personajul este tot un artist ca si in precedenta, la fel ca toate personajele lui Mircea Eliade si la fel ca toate personajele construite de mine pana acum. Of, artistii astia au impresionat mereu! Observ ca il macina ceea ce ma macina si pe mine: artistul care moare de foame in fata analfabetului imbogatit politic.

Cum se despart barbatii

Ups...iar mi-a picat insomnia pe voi! Dar stiu ca nu o sa va suparati, ci o sa va amuzati!

     Domnii mei, sunteti atat de pretentiosi, atat de infatuati si atat de egoisti ca nu va puteti da seama cand intreceti limitele. Voi, dragilor, sunteti niste inadaptati sentimental, sunteti niste masculi in calduri, care nu au capacitatea intelectuala de a intelege o femeie. Voi nici nu stiti sa visati la femeia ideala, dar cand va saturati de partenera ii spuneti cu nonsalanta “imi pare rau, nu esti ceea ce cautam!” Pai voi habar nu aveti ce cautati, dar va folositi de asta ca alta scuza nu ati fost capabili sa inventati! 

     Daca gasiti o femeie cu care sa va distrati, va dati seama ca nu e si gospodina, prin urmare nu e femeia ideala pentru voi! Daca, din contra, gasiti o femeie de casa, nu va place ca nu stie sa o suga cum trebuie! Pe cealalta parte, daca e prea buna la pat, afli ca si prietenii tai sunt de aceasi parere! Daca iti face surprize, te asteapta cu lumari si sampanie, atunci e prea romantica si nu e genul tau. Daca injura- nu-ti place, daca nu injura- e momaie! Daca nu te inseala, zici ca e inebunita dupa tine si nu-i mai dai atentie! Daca iti spune ca te iubeste, te sperii! Daca nu iti spune, are pe altul! Daca va place totul la ea, nici nu conteaza asta atata timp cat nu asculta aceasi muzica ca si voi si lista ar putea continua...

     Bun! Acestea fiind spuse sa ne limitam atentia pe momentul despartirii. De ce va despartiti nu comentez ca vorba aia, fiecare cu pasarica lui! Dar ce fac domnii nostri cand se satura de iubita? Pai unii sunt cavaleri si isi invita viitoarea fosta iubita la o cina in oras. Acolo, in acel cadru minunat, cand tu te bucuri de moment, ei isi arunca bomba: "stii, tin mult la tine, dar...intre noi ceva nu mai merge!" A dat bomba, te-a intoxicat si nici nu are rost sa-l intrebi ce-i acel "ceva" care nu merge, e de ajuns sa te lingi pe degete si sa-l lasi sa plateasca nota! Unii, mai incapabil sa rosteasca fraza cu "ceva-ul" care nu merge si speriati tare de polologhia de dupa si de lacrimile tale de crocodil, nu mai raspund la telefon cu zilele, pana, fie ti se tocesc tie degetele de format numarul lui, fie il dai dracu printr-un sms. Altii, mai indecisi, iti aduc floricele si prajiturele, si-si cer iertare de mama focului ca nu au mai mult timp sa stea cu tine. Astia-s periculosi rau, ca te tin la cald... pana te racesti singura! Unii, si astia sunt la fel de periculosi, dau vina pe tine. Ba ca nu mai esti ca la inceput, ba ca nu stiu cand ai gresit, ba ca ti-ai schimbat culoarea parului, ba mai mult devin si brusc gelosi si cauta nod in papura orice ai face. Certuri, texte, nebunii, pana zic gata: "cu tine nu se mai poate, eu am incercat!" Poti sa promiti tu marea cu sarea si sa-i juri ca te vei schimba, el nu mai are, vezi dom'le, incredere in tine! Astia te lasa in adanci depresii! Unii sunt atat de nesimtiti incat nu se sinchisesc nici macar sa termine cu tine pana sa se sufoce in alta. Ii doare fix la basca de relatia voastra. Isi lasa ostentativ telefonul pe masa, poate totusi vei citi si tu mesajele de la cealalta si il dai afara, scapandu-l astfel de alte explicatii, pe care, oricum ii era imposibil sa le dea. Mai sunt si mitocanii! Astia se despart cu tipete, strigate, injuraturi, spart de geamuri, aruncat de telefoane si altele de genul! Aaa, era sa uit, mai sunt si unii care se despart plangand. Ei pun punct si tot ei plang in hohote. Astia dramatizeaza mai ceva ca in telenovele si au texte de-ti vine sa-ti tai venele, nu alta: "nu te merit! esti prea buna pentru mine! nu e vina ta, eu sunt un dobitoc". Astia te traumatizeaza! Dar de ce plang, nici pana in ziua de azi n-am reusit sa aflu!
     Daca mai stiti si alte specimene, tare m-as bucura sa le facem o disectie aici!

     Dar sa nu credeti, dragilor barbati, ca am ceva cu voi! Nici pe departe! Eu va marturisesc cu mana pe inima ca noi, femeile, va intrecem la capitolul asta. Noi avem un intreg scenariu de despartie si oricare ar fi cauza, tot voi rezultati cei vinovati!
     

Ce sa-ti dau copilul meu?

     Copilul meu, ai venit intr-o lume urata, o lume nesigura si, plin de lumina, stai pe marginea unei prapastii. Tu inca nu stii! Copilul meu, iarta-ma, iarta-ma ca te-am nascut! Iarta-ma ca te-am condamnat! Nu am facut-o din egoism, ci din dragoste de tine! Sa stii, copilul meu frumos, ca iubirea nu este asa cum o stiai tu de acolo. Nu! Pe pamant iubirea inseamna si durere si chin si sacrificiu. Da, te-am sacrificat, copilul meu, din iubire pentru tine! Este o ironie! Stiu! Vei mai intalni aici multe ironii, dar tu sa fii puternic si sa fii bun. Despre bunatate te voi invata pentru ca nu prea o sa ai ocazia sa afli singur, oamenii buni sunt rari, dar daca-i vei intalni, sa-i pretuiesti! Iti voi face cunostinta cu mandria si orgoliul dar tu, copile, sa nu le cauti mai departe! Sa te feresti de lasitate si de minciuna, promit sa te invat dispretul, dar niciodata, auzi, copile, niciodata sa nu ajungi sa te dispretuiesti, nici pe tine si nici pe altii.
     Iti fac bagajul pentru viata, iti pun si carti si muzica si poezie, iti pun si un creion, sa-l folosesti dragul meu copil! Cu el sa inveti sa ridici barierele societatii si doar el sa-ti fie singura arma. Nu vreau sa-ti povestesc de lupte si de razboaie, le vei intalni oricum. Sa stii ca oamenii se lupta si umbla in haite la fel ca lupii, dar, lasa, o sa-ti povestesc cat mai tarziu posibil despre asta! Tu sa ai grija de creion!
     Sa iubesti natura, iti pun paduri si flori in bagaj, sa iubesti animalele si sa arunci vechile carti de povesti, nu mai corespund de multa vreme. Of, copilul meu blond, cum sa te invat onoarea intr-o lume fara onoare, cum sa te invat dreptatea si corectitudinea cand nimeni nu le mai cunoaste? Din putinul lasat de noi, ma rog sa apreciezi valorile si sa iubesti istoria!
     Ce sa-ti dau copilul meu? Iti dau iubire pentru arta, respect pentru stramosi si credinta in Dumnezeu. Iubitul meu copil, tu doar Lui sa te inchini si de vei cadea, sa te stergi de praf si sa zambesti! Nu am mosteniri si nici averi sa-ti las, sa nu suferi pentru asta, vor avea altii si ai sa razi de schimonoseala de pe chipurile lor. Vei afla ca dau bani grei sa cumpere ceea ce eu iti voi lasa in suflet: fericirea si libertatea! Sa nu crezi ca astea se pot masura in bani si cine crede asta, vei vedea singur, ca va schiopata intr-o zi!
     Nu pot sa-ti dau frumusete! Asta singur o vei capata, prin fapte nobile, prin ganduri curate, prin vorbe intelepte. Asta este un secret si putini il cunosc, eu ti-l impartasesc de mic: sufletul si doar el e responsabil de trasaturile chipului tau! Ai mare grija cum ti-l pastrezi!
     Mai am ceva ce-ti dau, mi-e frica sa-ti vorbesc acum, e taina mortii. Vei vedea ca te vei gandi singur la ea, te va speria la inceput, dar mai apoi, o vei astepta ca o eliberare! Ai grija, e un joc periculos si necinstit!

Ajutor! Moare Arta!

   "Dragul meu cavaler, de focul noptilor traite si de lumina zilelor ce vor veni, te astept negresit la Sinaia. Aici aerul e mai curat si-ti lasa mintea mai libera. Vom scapa impreuna de fraie! Planurile noastre sunt marete si DEPASESC orice GRANITA. Biletul de tren e doar dus si este in plic. P.S: Sper ca ai schimbat-o pe Olga si ca ai divortat-o de mitocanul ei sot! Stii si tu ca nu o merita! Olga are nevoie de libertate si de iubire! Sa aduci cu tine manuscrisul si economiile. Urmeaza zile pline! Voi fi pe peronul garii, asteptandu-te! Te iubesc!"

     Este un fragment dintr-o scrisoare de dragoste din anul 1957. Cu mare curaj il scriu aici; face parte din ultima mea nuvela pe care o apropii de final. O iubire tragica dintre un scriitor al acelor vremuri si o evreica. Nu stiu daca iubirea e tema principala, sau conditia artistului de atunci, care era la fel de tragica (sau mai tragica) ca si acum. Poate fragmentul e doar un pretext pentru ce am de spus, pentru ca in noaptea asta vreau sa injur! Moare arta! Moare Eminescu! Moare Caragiale! Moare Eliade! Moare Sadoveanu! Mor toti si murim si noi cu ei!
     Scriind imi dau seama cat de multe asemanari, dar si mari deosebiri, exista intre anii de dupa Al doilea Razboi Mondial si ziua de azi, vorbind strict din punctul de vedere al artistilor, mai ales al scriitorilor. Atunci ajungeai sus daca erai cu Partidul, azi ajungi sus daca esti pe tv, atunci, in acea cruda perioada, nu prea conta talentul daca in scrierile tale nu "vedeai lumina de la Rasarit", acum nici nu mai vorbin de talent, vorbim de comercial si de mari bloggeri care arunca "chestii" pe pagini si ajung celebri. Atunci mureau poeti si prozatori pentru a-si apara scrierile, azi ne delectam cu texte ieftine si usoare, articole de duzina, usor de digerat, luate de prin presa sau inspirate de pe site-uri de rahat cu nume sonore. Azi, daca avem bani, scoatem carti pe banda rulanta, cred ca si voi ati observat ca toate vedetele lanseaza cate o carte, ba cu tema culinara, ba astrala, ba conjugala, ba mai mult, scot si carti de sfaturi, la care adauga cateva poze "marfa", facute de X- mare fotograf si iata ca prostimea cumpara! Mai sunt si autori adevarati, dar, din pacate, sunt putini, atat de putini ca nu razbesc multimii si operele le stau prafuite prin rafturi dosite. Sper ca macar Uniunea Scriitorilor sa nu vanda locuri! Ne indobitocim, fratilor! Unde dracu se duce arta? De ce schiopateaza toti artistii? De ce exista actori care vand bomboane la colt de strada, pictori si sculptori care deseneaza tatuaje, muzicieni care canta la metrou? Aaaa, sau, pardon, asteptam sa moara ca sa-i recunoastem! Uitasem ca post-mortem e mai bine vandut! Cui ii pasa ca exista oameni care-si vand cartile vechi, cartile iubite, cartile muncite, la mijloc de bulevard, pentru un colt de paine? Sunt absolut convinsa ca plang aproape singura aici; multi se uita la Capatos, multi isi fac griji pentru ziua de maine, altii asculta manele iar altii sunt prin cluburi si cafenele de Dorobanti. In fine, eu m-am descarcat! Noroc ca pot sa-mi arunc o parte din furie pe dragele mele personaje!