Cersetorul de iubire

     Am stat la coltul strazii tale. Intai o zi, apoi o saptamana, apoi o luna...acum am numarat ani, prea multi ani. Am decis sa-mi strang tablourile, sa arunc cartonul pe care scria cu litere mari: "te iubesc" si sa plec departe, departe de tine si de mine, de mine cea care te-a asteptat cu pretul timpului pierdut. Te-am urmarit in fiecare zi: elegant, frumos, enigmatic, pareai perfect. Te-am asteptat in fiecare seara; treceai mandru la brat cu nepasarea, cu zambetul rece si privirea incruntata. Cateodata uitai si sa ma saluti, dar ma multumeam sa te privesc si atat. Ramaneam pana tarziu in noapte privind geamul tau. Inainte sa stingi lumina, ma salutai cu un gest larg de la fereastra. Era tot ce asteptam sa plec fericita spre casa.
     La inceput imi cumparai flori si ma rugai sa le pictez. Uneori stateai langa mine, alteori ma priveai incantat de la geam. La sfarsit, imi sarutai mainile. Pe atunci stateam impreuna la cafeaua de dimineata. Ma lasai sa te conduc pana la tramvai si il pierdeai intentionat pe primul, cateodata si pe al doilea si-mi spuneai razand strengareste ca fara loc pe scaun tu nu te urci. Apoi seara imi gateai si ma invitai la cina. Priveam stelele si imi spuneai mereu povestea printului din desert. Era condamnat sa nu iubeasca niciodata si murea sufocat de propria-i singuratate. Atunci deveneai trist si ochii tai capatau luciri ciudate. Nu stiam ce sa-ti zic si te imbratisam ca pe un copil. Imi amintesc cand a inflorit liliacul alb din gradina ta. Mi-ai dat o zi din viata ta atunci si mi-ai cerut in schimb un tablou. Atunci m-ai sarutat intaia oara. Ai plans. Apoi m-ai sarutat pana la sange, mi-ai strans sanii in pumnul tau si mi-ai invinetit corpul cu atingerile tale. Ai cazut la piciorele mele si mi-ai sarutat talpile. M-ai rugat sa te iert. Abia acum am inteles de ce. Atat ai vrut din viata mea, doar un tablou cu liliac alb. Prea putin pentru campiile nemarginite si pline de flori pe care vroiam sa ti le pictez. Si marea, si muntele si desertul...le-ai refuzat ca un natang.
     Eram prieteni. Asa credeai tu. Asa vroiai. Tu insa nu ai inteles niciodata de ce eu pictam la coltul tau de strada si nu pe bulevarde luxoasele ale centrului. Tu niciodata n-ai citit ce scria pe cartonul meu. Erai mereu preocupat de gandurile tale, de amintirile tale, erai macinat de deciziile tale si ingandurat de singuratatea ta. Tu gasisei in mine un prieten, doar un prieten, iar prietenia era ultimul sentiment ce ti-l aveam de oferit. Tarziu mi-am dat seama cat esti de egoist. Dar te-am iertat. Te-am iertat cu fiecare tablou pictat pentru tine.
     Intr-o zi ai venit insotit de o femeie. Erai trist, atat de trist cum nu te stiusem pana atunci. Abia ai ridicat mana sa ma saluti. Te grabeai spre casa. Aveai privirea goala si gesturile tale pareau fortate si razbunatoare. Ati intrat impreuna, insa la geamul tau nu s-a aprins lumina. Am cazut. Am plans. Nu am gasit puterea sa plec si nici curajul sa te urasc. Am ramas in lumina felinarului si am pictat cea mai frumoasa panza de pana atunci. Dimineata m-ai trezit cu o cafea fierbinte. M-ai strans in brate si ai plans. Am ascuns cartonul. Tu nu mai meritai sa il citesti vreodata. Fara sa ma privesti in ochi, mi-ai intins o rama neagra. Era pentru tabloul pictat in miezul noptii. M-ai rugat sa-l vand mai repede. Nu puteai sa-l vezi la coltul strazii tale. Daca ai sti tu cati cumparatori l-au vrut. Dar l-am pastrat si il voi fixa sus, atat de sus sa-l vezi si tu in fiecare dimineata.
     Astazi plec. Parasesc strada ta. Am obosit sa ascult povestea printului din desert. Am obosit sa iti cersesc atentie si timp si zambete. Ti-am intins de atatea ori mana si am cerut o imbratisare, te-am implorat, prin mii de picturi, sa ma atingi, sa ma saruti, sa ma iubesti... Am imbatranit privindu-te cum vii acasa singur si te inchizi in lumea ta pietrificata. Ti-am zambit de atatea ori ca zambetele s-au transformat in riduri. Voi fi batrana in curand si voi uita buchetul mare de liliac alb pe care mi l-ai lasat la usa in ziua nuntii mele.