Pictorul de vise...

Îmi aranjai părul des, atât de des încât aveam senzația uneori că-l mângâi. Îți plăcea să-l vezi despletit, căzând peste umeri, acoperindu-mi sânii. Spuneai că este artă și fiecare buclă dezvăluie o poveste. Te credeam. Am crezut tot ce ai spus. Atâta încredere am avut în vorbele tale încât te-am lăsat să mă pictezi fără să-ți cer detalii. M-am dezgolit în fața ta cu curajul copiilor, știi tu, acel curaj naiv pe care-l ai când crezi că nimic rău nu ți se poate întâmpla, curajul acela cu care sari peste o prăpastie doar pentru că ai încredere că celălalt nu te va lăsa să cazi. M-am dezgolit și te-am lăsat să mă observi fără teama de a fi judecată pentru defectele mele. Te-am lăsat să mă descoperi cu propriile tale atingeri și m-am simțit cea mai frumoasă femeie din lume. Da, știu, tu mi-ai zis că sunt doar o muză, dar tu erai un artist și eu știam că artiștii sunt profunzi și deseori se îndrăgostesc de muzele lor.

Îți admiram răbdarea cu care mă priveai. Ai stat ore, zile uitându-te la mine, analizându-mă din toate unghiurile. M-ai descris în cele mai frumoase cuvinte, însă te-am dezamăgit. Tu aveai nevoie de culori, nu de cuvinte și eu vorbeam prea mult.

Îți admiram degetele lungi și felul în care te jucai cu pensulele. Nu știam ce pictezi. Nu mă lăsai să văd, dar ochii tăi strălucitori și încântați promiteau să fie cea mai frumoasă operă din lume. Tresăream când te apropiai să mai așezi o buclă. Zâmbeai timid. Atunci aveai timp pentru detalii.

Și brațele tale nu oboseau niciodată. Era atâta pasiune în mișcările tale că deseori uitam că sunt doar o muză și mă pierdeam în vise, în visele mele atât de diferite de realitatea pânzei tale. În noaptea în care mi-ai turnat vin roșu în pahar pentru că, spuneai tu, lipsea ceva din compoziție, ți-am simțit răsuflarea mai aproape ca niciodată. M-am speriat. Mă îndrăgostisem. Îmi pare rău că am scăpat paharul. Nu e vina ta că m-am tăiat în cioburi. Am fost fericită să știi, fericită pentru tine. Îți regăsisei inspirația.

M-am îndrăgostit de zâmbetul tău, de seriozitatea cu care-mi pictai formele. Erai atât de tandru cu pânza ta. M-am îndrăgostit de sobrietatea ta, de calmul mișcărilor tale, de liniștea privirii tale. M-am îndrăgostit de îmbrățișările tale. Nimeni, niciodată nu mă mai îmbrățișase așa. Nici acum nu știu dacă m-ai cuprins în brațe pentru că mi-era frig sau pentru că aveai nevoie să-ți odihnești mâinile.

Știi, dimineața în care m-am trezit la pieptul tău a fost cea mai frumoasă dimineață din viața mea. Dar nu știam pe atunci că te grăbești să pictezi alte și alte tablouri. Credeam că revii pentru retușuri. Credeam că vei scoate ce e mai frumos din mine. Nu știam că tu mă pictasei în alb-negru, jucându-te cu stridența petei de vin vărsat. Te-am așteptat privindu-mă în oglindă. Întâi o zi, două, apoi o lună, apoi un an. Apoi nu m-am mai văzut frumoasă și nici n-am mai vrut să inspir pe nimeni.

Nu am nimic să-ți reproșez. Nici faptul că nu ai adăugat culori, nici faptul că nu ai făcut retușuri, nici faptul că nu ai avut timp să-l termini pentru expoziție. Vreau doar să-ți mulțumesc pentru fiecare moment în care te-am privit cum îți defineai cu conștiinciozitate opera. Câteodată chiar uitai că sunt acolo și-ți priveai doar pânza. Mi-a fost sete de multe ori, dar n-am îndrăznit să mă mișc de dragul tău. Îmi șopteam în gând ce bărbat minunat ești, dar nu-mi mișcam buzele de teamă să nu te sperii. Îmi promiteam că la final de operă îți voi mărturisi. Dar nu știam că n-am să văd finalul niciodată.

Azi nici nu mai aștept să-l văd. E al tău. Tabloul îți aparține în totalitate. Știu că nu o să-l poți vinde niciodată și mai știu că într-o zi o să-l retușezi și o să-l așezi pe peretele dormitorului tău. Vei asorta pata de vin roșu cu alte zâmbete naive care-ți vor coborî în pat, dornice și ele să le pictezi în cele mai frumoase culori... Nici ele nu vor ști că tu ești doar un... amator pictor de vise...

Foto: Pixabay

Așteaptă-mă, te rog, să mă vindec de el...

Așteaptă-mă, te rog, să mă vindec de el. Mai este puțin. Atât de puțin încât nici nu o să-ți dai seama când trece, dar așteaptă-mă! Știu, oamenii ca el nu merită timpul meu. Ai dreptate. Poate nici eu nu merit timpul tău, dar tu așteaptă-mă. Îți promit că niciodată nu o să-ți mai cer nimic, dar acum așteaptă-mă. Am fost folosită de el. Mă simt murdară. Nu vreau să te ating încă. Trebuie să-mi curăț din vene veninul. Trebuie să-mi curăț pielea de superficialitatea atingerilor lui. Trebuie să uit promisiunile lui. Și apoi trebuie să-mi curăț retina de tristețea lui. Da, era un bărbat trist, atât de trist încât m-a confundat cu un îndulcitor pentru clipele de spaimă, știi tu, acele clipe când Universul se dărâmă la picioarele tale și tu nu poți să mai dai înapoi. Nu poți să-l mai reclădești. Poți doar să regreți că nu ai pus o cărămidă la timpul ei, la locul ei.
Așteaptă-mă să mă vindec de egoismul lui. M-a urmărit la fiecare pas așteptând să fac o greșeală. Mi-a indus cu nerăbdare vina și apoi, cu infinită bunătate, a savurat-o așa cum un copil savurează prăjitura dulce a bunicii. Tu nu meriți să-mi vezi ochii în lacrimi. Tu nu meriți să-mi vezi nici măcar ura din priviri, așa că așteaptă-mă să mă vindec. În toată zădărnicia lui a știut să mă rănească așa cum nu o mai făcuse nimeni, niciodată. M-a rănit cu blândețea cu care rupi o floare și o pui la piept să te bucuri de ea un moment. Știu, nu merită să vorbesc despre el, dar trebuie să o fac. Altfel, într-o altă zi, dintr-un viitor încă nescris, va veni, din nou, zâmbind în viața mea și regretându-și incapacitățile și impotențele, îmi va cere să-l iubesc. Iar tu atunci va trebui să-i înmânezi spusele mele. Știi și tu la fel de bine ca mine că va veni, mai devreme sau mai târziu, dar va veni.
Așteaptă-mă să mă vindec de nepăsarea lui. De indiferența cu care mi-a ascultat inima și apoi, asemenea lașilor soldați care fug din calea armelor, s-a întors în trecutul lui pentru a se mai îneca o dată. Nu, nu crede că merită salvat. Tu gândești frumos, dar cu ancora grea a trecutului nu poți glumi. El se reîntoarce când te aștepți mai puțin. Și apoi, de ce să-l salvez când el m-a înecat pe mine pentru a ieși la mal? Dar lasă asta acum, tu pregătește-te să înoți cu mine. Avem valuri de înfuntat, de văzut răsărituri, de alergat desculți prin ploaie. Gândește-te la noi și așteaptă-mă!
Nu mă întreba dacă era un bărbat frumos. Pentru că frumusețea lui venea din interior, din sfere încă neatinse de umanitate, și apoi, ți l-aș descrie în cele mai impecabile culori din Univers, iar eu trebuie să-l uit. Nu pentru tine, nu pentru noi, ci pentru mine. Ce să-ți spun despre el? Că ochii lui străluceau asemenea felinarelor după care te ghidezi într-o noapte fără lună? Ca privirea lui ma mai admirase în trecut? Poate sub alte gene? Poate în alta viata? Că părul lui negru și des imi trezea amintiri îngropate? Că autoritatea și mândria lui îmi aminteau de tata? Că buzele lui sculptau cuvintele când vorbea despre Dumnezeu? Că mâinile lui puteau clădi o lume în jurul meu? Că brațele lui puteau mișca munții din loc, dar nu puteau deschide viitorul? Nu vreau sa-ți mai vorbesc despre el! Hai sa vorbim despre noi! Avem atâtea să ne spunem...
Dar așteaptă-mă să mă vindec de dorință. Este doar o pasiune specifică muritorilor care se va stinge în timp, căci apa stinge focul... Lasă-mă să-mi fie milă de el așa cum mi-a fost milă de mine când, tăcută și neclintită, am asistat la valsul miresei lui. Îți promit că ecoul vocii lui se va pierde în primul răsărit al soarelui, dar lasă-mi noaptea asta să plâng în tihnă... Așteaptă-mă numai până în zori. Voi veni negreșit în brațele tale. Și dacă ochii vor fi umezi, tu să știi că roua dimineții este de vină... Ah! Și încă ceva! Să nu mă aștepți cu tuberoze! Nici cu crini! Nici cu bujori albi! Și nici cu trandafiri roșii! Florile astea le vom plata împreună în grădina noastră!

Durere femeiasca

Era totul alb in jurul meu. Voci ragusite rasunau infundat in departare. Simteam o lumina cum imi arde fata si tamplele. Ma fortam sa-mi recunosc corpul. O durere surda se zbatea in mine. Nu-mi auzeam gandurile si gatul ma ardea. Tipasem inainte. Nu, nu tipasem, racnisem pana la sange. Buzele zvacneau inca. Gustul sangelui era pretutindeni. Am incercat sa ridic o mana sa-mi sterg sudoarea, dar inca nu ma recunosteam. Mintea era goala. Goala ca mine. Incercam sa-mi dezlipesc pleoapele si simteam lacrimi desprinzandu-se de ele. Ma vad. O fata vanata, o privire necunoscuta, straina mie si pustie. Stiu. Imi aduc aminte de mine. De el. Inchid ochii. Musc buzele dar durerea nu ma mai copleseste. Am ramas o inima. Eu, singura, si un corp ce a pierdut o viata. Pe mana mea vad urme de sange. M-am zbatut probabil. Am vrut sa pastrez ce era al meu. Acum sunt eu. Singura. Fara viata. Incerc sa-mi aduc aminte un nume. Un nume sfant pe care-l alesesem. Stiam ca nu mai conteaza. Ca niciodata nu-l voi mai striga. Pumnul se strange involuntar. As fi vrut sa am puterea sa ma lovesc. Dar eu, eu nu mai sunt eu. Ma amintesc zambind. Ma amintesc fericita. Ma amintesc cantand. Acum, sunt doar un corp fara esenta. O voce imi spune ca sunt bine. Este o voce de om batran. Imi atinge mana si ma infioara. Ii vad halatul alb si dintii galbeni. Vreau sa-i zic ceva dar nu-mi pot misca buzele. Zambeste. Eu nu. Eu nu zambesc. Inchid ochii si adorm.

Prin geamul deschis se aud masinile gonind. Un aer inecacios se raspandeste in incapere. Ridic usor capul. A venit toamna. Corpul ma doare. Ma strange. Picioarele sunt inca amortite. Ma reconstruiesc din amintiri. Il vad pe el. Zambeste si-mi spune ca va fi bine. O ura nemaintalnita izvoraste din mine. Urlu. Rad. Urlu si iar rad. Ma smulg si vreau sa fug. Imaginea lui ma sufoca. Ma inunda. Vomit. Am mainile legate. Cineva imi face o injectie. Adorm din nou.

Ma intreb unde sunt. Unde au disparut toti? In mintea mea o multime de ganduri se aduna. Se lupta voci. Aud cuvinte noi. Primesc raspunsuri neintrebate. Ma chinui sa-mi amintesc de mine. Mainile mele parca au imbatranit si printre unghii gasesc fire de par. Eram blonda candva. Si el, el ma urmareste in continuare. Zambeste si-mi spune ca va fi bine. Ma ating cu frica. Aici a murit cineva. Simt din nou gustul amar, de fier, al sangelui. Stiu. A izbucnit durerea in mine. Cineva ma ia in brate si ma pofteste afara. Cad si ma ridic. Ma plimba iar cu un scaun. Acelasi scaun scartaind. Afara este el. Zambeste. Imi spune ca va fi bine. Mi-l amintesc fragmentat. Simt brate zmucindu-ma. Rad. Il privesc cu mila. Trebuie sa-mi spuna ca va fi bine...

Iubire de copila

Pe tine te caut, te caut intre frunzele zavoiului, printre lacrimile mele, te caut pe malul copilariei mele, in amintirile mele. Si privirea ta o vad in fiecare primavara si vara si glasul tau rasuna in vazduhul dimprejur. Stii ca mi te amintesc de pe vremea cand eram doar o copila? Tu m-ai invatat sa calaresc, tu m-ai invatat sa impusc iepuri salbatici si tot tu mi-ai promis rasaritul soarelui. Tu m-ai invatat sa iubesc crinii. Si azi iubesc crinii. Pe tine te iubesc. Te iubesc altfel. Te iubesc ca pe un zmeu. Te iubesc ca pe un tata. Te iubesc ca un copil si te iubesc ca o amanta. Te iubesc si atat. Esti undeva intre rasarit si apus. Esti hipnoza din visul de dimineata. Esti nevoia de a fi linistita si impacata cu mine. Esti dorinta. Dorinta de a te imbratisa si atat. De a adormi in ochii tai. 

Dor de copilarie

Mi-e dor de copilarie. Mi-e dor de mine. Mi-e dor de sarbatorile cu oameni. Mi-e dor de tine, tata! Mi-e dor de tine, mama! Mi-e dor de colinde si de Mos Craciun! De bradul impodobit peste noapte si de Lumina de Inviere. Azi, in nemarginirea secundei ce m-a inconjurat, v-am revazut pe toti. Acolo erau zambete. Erau imbratisari. Mirosea a sarmale si tuica fiarta. Si toti erati fericiti. Mirosea a pasca si cozonac si erati toti acolo. Ciocneati paharele. Promiteati un viitor viu. Azi, eu sunt aici si voi dincolo...

Dor de tata

M-ai lasat singura, tata!

Cand vine dimineata mi-e frica. E prea multa lumina si nu te mai pot simti. De ce rasare soarele in continuare? Eu nu am nevoie de el. Nici tu nu ai! Tata, dar de ce au crescut urzici salbatice in locul gladiolelor tale albe? Si de ce via nu mai rodeste? Nici trandafirii tai nu mai au parfum! De ce, tata? Stii, Dambovita creste, astupa malul. Mi-e frica, tata! Nu, nu mi-e frica de inundatie! Ape mari am mai vazut! Mi-e frica de urma ta! Se sterge, tata! Valul sterge pasul tau si eu nu il pot reconstrui. Nici nu stiu daca merit! Dar nu pot! Eu iubesc oamenii, cum tu m-ai invatat, dar nu pot iubi viata fara tine! Hai, tata, rodesc pomii! Regina Noptii are parfum si trifoiul va da floare. Hai, ca trebuie sa le culegi! E dimineata unei nopti prea calde de iunie. Tu acolo, eu aici. Salcamii tai s-au uscat si buruienile au invadat gradina. Invata-ma, tata, sa am grija de viata mea! Eu am ramas copil in urma ta. Sa stii ca in seara asta luna scade. Trezeste-ma si trimite-ma sa adun stir. Si cucuveaua aia inca mai canta. Tu stii de ce? Oare, de dor de intalnire? Gata, tata, plec la culcare. Ma intreaba mama de tine si nu stiu ce sa-i zic...

25 de intrebari care-ti vor schimba viata

Ne traim viata dupa tipare, dupa reguli, principii si prejudecati, ne traim viata cu frica de a nu fi condamnati de ceilalti. Ce ar fi daca am schimba gandul nostru si am lasa libertate inimii sa aleaga? Ce ar fi daca am crede ca intr-adevar exista o forta suprema care este alaturi de noi, un fel de Aladin, pentru ca daca l-as numi Dumnezeu multi s-ar speria? Ce ar fi daca am lasa invidia si mandria deoparte si am zambi fara incetare, oricui? Oare...ne-am schimba? Lumea s-ar schimba? Nu stiu raspunsul, dar stiu ca fiecare dintre noi s-ar redescoperi raspunzand la acest set de intrebari. Fiti sinceri cu voi, caci doar asa veti afla adevaratul diamant din interior. Slefuiti-l!

1. Exista vreo diferenta intre a trai si a fi viu?

2. Daca trebuie sa-i multumesti unui singur prieten pentru ajutorul dat, cine ar fi acela?

3. Daca maine ar disparea toate persoanele cunoscute din viata ta, pe cine ai alege sa suni in acest moment?

4. Daca un medic iti spune ca esti pe moarte, ce loc alegi sa vizitezi imediat?

5. Daca ai castiga o suma fabuloasa, ti-ai da demisia de la actualul loc de munca?

6. Care este cea mai frumoasa amintire din copilaria ta?

7. Alegi sa uiti trecutul si toate amintirile valoroase pentru a castiga un prezent mai bun?

8. Daca ai putea sa schimbi un singur lucru in trecutul tau, cum crezi ca ar arata prezentul intr-un singur cuvant?

9. Exista vreo diferenta intre a iubi si a fi iubit?

10. Ai trait cu siguranta o minune. Cand?

11. Daca ai avea puteri supranaturale, ce ai dori sa schimbi in lumea asta?

12. Mai bine gresesti si regreti sau mai bine nu incerci niciodata?

13. Inchide ochii si gandeste-te la tine. Ce varsta ai avea daca nu te-ai vedea?

14. Cineva te complimenteaza pentru ceva ce stii ca nu meriti. Cum reactionezi?

15. Ai toate conditiile necesare pentru a te muta intr-o alta tara. Care este alegerea ta?

16. Ai fi dispus sa-ti donezi un rinichi, daca ai sti ca astfel salvezi o viata?

17. Care a fost cea mai puternica coincidenta din viata ta?

18. Ai posibilitatea de a inlocui un sentiment urat din inima ta cu unul bun. Care ar fi acestea doua?

19. Care este regretul tau pentru ziua de azi?

20. Trebuie sa faci un compliment acum. Cui si ce i-ai zice?

21. Ai goni un om drag din viata ta pentru a te bucura de faima si succes?

22. Poti sa-ti alegi un alt destin, departe de tot ce ai in acest moment. Vrei?

23. Un glont se indreapta catre persoana iubita. Te pui scut in fata lui?

24. Daca, printr-o minune, ai putea sa redai viata cuiva,  pe cine ai alege sa invii?

25. Calea spre Dumnezeu porneste de la noi spre El, invers niciodata. Crezi in Dumnezeu?

Eu plec si tu ramai

Iti sorbeai cafeaua cu pofta. Eu iti povesteam. Iti povesteam despre mine. Ti-am spus totul. Te-am lasat sa ma cunosti dincolo de tiparele societatii. Stiu, cafeaua era fierbinte si tu nu te puteai concentra la vorbele mele. Altadata te inecai cu zat si iar nu erai atent. Dar eu, eu ti-am spus tot luxul amanuntelor pe care doar oglinda le stia. Tu te-ai incurcat in pauze, in nume, in ani si n-ai descifrat alfabetul meu. Am pierdut zile intregi povestindu-ti cu detalii copilaria mea, iubirile mele, pasiunile mele dar tu cautai personaje si te ancorai in ochii mei. Am trecut cu prezentul de mana prin fata ta si ti-am cerut sa-mi fii calauza, dar tu, tu te-ai speriat de sinceritatea glasului meu si ai crezut ca niciodata nu am sa tac. Azi am tacut. Tacerea mea si linistea bratelor mele te-a incuiat in stramtoarea ideilor tale. Azi puteam sa fiu a ta. Azi puteam sa trec peste prejudecati si tipare si puteam sa te insotesc, nebuna, despletita, la vanatoare de lalele. Dar vezi, tu n-ai stiut sa asculti. Si nu, nu te-am avertizat niciodata. Speram ca tu sa deslusesti ce va urma. Am fost sincera cand ti-am citit in stele ca ma vei pierde. Am fost blanda cand ti-am marturisit ca te iubesc. Dar azi, azi nu ma mai regasesc in cuvintele mele de atunci. Si totusi, ti-am pregatit cuminte, umila, cafeaua in fiecare dimineata. Ti-am recitit fragmente din trecut, ba chiar ti-am pictat ecoul glasului tau in culorile curcubeului. Dar tu, orb si plictisit, puternic si las, iti furisai atentia pe fereastra. Observai toamna, numarai frunzele cazute si cantai in gand refrene de melodii vechi. Nu aveai timp pentru mine decat dimineata, la cafea si nici atunci timpul tau nu era al meu. Era tot al tau, al gandurilor tale cateodata prea batrane pentru lumina viselor mele. Ajungeai tarziu acasa si zambeai spunand ca viitorul ne apartine. Ei bine, azi, ti-am lasat un viitor pustiu. Tu il vei umple cu atingeri ieftin parfumate, cu zambete false in poze fortate, cu animale moarte. Hohotele tale de ras se vor izbi de peretii goi ai casei si se vor prelinge-n lacrimi Nu voi mai fi langa tine sa-ti torn cafea in cana preferata. Vei ramane asa cum te-am cunoscut, nefericit si singur.
Stiam ca ma vei pierde, dar nu stiam cand. Stiam ca ma vei pierde dar nu credeam ca atat de repede. Libertatea mea inchipuita te-a speriat si ai devenit, prin propria-ti definitie, liber. Si nu, nici daca vei invata sa faci cafea nu voi mai sta langa tine, dimineata, la masa sa-ti vorbesc. Si nu, nici toate lalelele din gradina nu ma vor intoarce acasa. Geamantanul meu e plin cu vise despre mine. Am impachetat timpul tau si ti l-am lasat la locul lui, in viata ta. Plec singura. Te las ravasit. Plec fericita. Te las amar. Plec cu sperante. Te las abatut. Eu plec si tu ramai.

Nu mai am nevoie de tine...

Cu ani in urma am intalnit o pasare mica, lovita, cu aripile frante, zbatandu-se intre trecut si viitor! Am cuprins-o cu toata puterea bratelor mele, mici pe atunci, mi-a fost draga si am invelit-o cu dragoste pura. Am ingrijit-o zi de zi, an de an si ma uimea cat de frumoasa crestea, ce penaj superb, ce ochi stralucitori... am numit-o porumbel pentru ca era sfanta pentru mine! Am trait pentru ea, am luptat pentru ea, am continuat pentru ea! Nu vroiam sa fie inchisa in colivia unui destin urat, nu vroiam sa fie prinsa intr-o cusca otravita! Si anii au trecut... Acea pasare mica, neajutorata, abandonata, s-a transformat in vultur... un vultur cu penaj si ochi de porumbel! Un vultur hain ce se hranea din durerea mea si ciugulea cu sete ramasitele vietii mele... Am ingrijit si am iubit un vultur! Ce tare m-a inselat penajul si cantecul dulce! A adunat frimitura cu frimitura prosperitatea, a strans avar bucatelele de implinire si astfel a invatat sa zboare! Dar era vultur si a zburat prea sus, pe culmi de avaritate, desfrunzite si secate de moralitate! Se intorcea mereu mai sarac de mandrie, mai gol de decenta, mai pustiu de sentimente! Credeam ca ma iubeste, dar vulturul nu stia iubirea, nu invata recunostinta, el doar vana! A asteptat sa curga prima picatura de sange si a atacat! Cu gheare murdare de gunoi, cu ciocul mirosind a cadavre m-a sfasiat uitand ca inca n-am murit! A devorat cu lacomie toti anii de grija, de iubire, de devotament. Si-a desfacut aripile si mandru s-a inaltat deasupra lesului; din ochii vicleni, sclipind murdar, ma sagetau cuvintele: "Nu mai am nevoie de tine!"

Noaptea liliecilor

Ma uit la ceas si gandesc ca ar trebui sa dorm. Este ora 02:00. Nu-mi pare rau. Noaptea de vineri este preferata mea. Imi pare a fi cea mai lunga si linistita noapte dintre toate. Inchid cartea, sting tigara si urc in dormitorul de la etaj. In casa asta nu mai sta nimeni. Candva, demult, aici locuia familia, dar azi nu mai sunt. Am ramas singur. Eu, gandurile si cartile mele vechi. Vin foarte rar aici. Doar atunci cand inspiratia imi da tarcoale si dorinta de a citi si reciti cartile prafuite din biblioteca ma domina. Nici biblioteca nu mai este ce-a fost odata. Multe din carti au fost roase de soarici. Acum nici ei nu mai vin. Cred ca s-au saturat de atata singuratate si pustietate sau poate si-au terminat de ros autorii preferati.

Desi este sfarsit de septembrie, noaptea revarsa un aer cald. Parfumul trandafirilor tarzii inunda curtea si-l simt inecacios...sau poate m-a cuprins pe mine oboseala. De obicei aprind toate luminile in curte, dar asta seara las luna plina sa-si indeplineasca misiunea. Si apoi, ar fi pacat sa nu-mi bucur ochii cu imensitatea verde ce ma inconjoara din toate partile. Lumina lunii ii da o culoare unica, greu de descris in cuvinte. Imprejurul meu este zavoi inclestat de liene si doar un rau il taie curajos. Poate si cateva oratanii de-ale locului. Vecinii sunt departe. Abia daca le percep luminile din locuinte. Insa asta seara asta este priveghi intr-una din case si luminile, toate aprinse, taie vazduhul mai puternic ca niciodata. Nu ma sperie apropierea de un mort. Chiar ma amuza ca tocmai in seara asta s-a intamplat. Ar fi avut atata timp sa moara si el si-a ales intocmai noaptea mea de vizita.

Aprind veioza si cu gesturi obosite imi pun pijamaua. Ascult cateva urlete de cucuvea si adorm. Un zgomot neinteles ma face sa tresar din somn. Simt inima batand cu putere. Ce sa fi fost oare? Raman atent, cu ochii atintiti catre geam, insa doar greierii raspund ascultarii mele. Ma uit la ceas. Dormisem pret de cateva minute. Atipesc din nou si zgomotul, de asta data mai profund, ma sperie din nou. Vine din pod. Mii de gherute par a zgaria pardoseala. Eh, pasarile astea! Si-au facut probabil cuib acolo. Oboseala imi lasa o moleseala absurda in corp si aleg sa inchid ochii. Dormeam profund cand a inceput razboiul in pod. Falfait de aripi si lovituri in zid m-au facut sa sar din pat. Aprind veioza nervos. Stiu ca pasarile dorm noaptea. Sa fie o turma de soarici? Nu, ca astia nu au aripi. Somnul mi-a fugit si aleg sa cobor in biblioteca sa fumez o tigara. Imi torn coniac in pahar si trag draperiile grele. Admir gradina batuta de luna. Pacat ca balariile au impanzit-o si nu ma pot plimba prin ea. Candva aici era o livada minunata. Pomii rodeau si iarba era frageda si moale. Randurile de zarzavat erau perfect aliniate si via inca facea struguri. In fine, ma amarasc degeaba. Vremuri apuse, oameni morti, casa rezistenta.

Ceasul indica ora 03:00. Ce greu trece timpul asta! Adorm. Un zgomot ca de scaun trantit ma trezeste din nou. Ale dracului pasari! Daca as avea o scara sa urc in pod sa le trimit in pustietate. Zgomotul se inteteste. Mi se pare ca seamana cu pasi de om. Pasi mici si atent calcati. Ma sperie asemanarea. As prefera pasarile. Un urlet de cucuvea se distinge, din nou, in apropiere. Transpiratii calde si reci ma trec pe sira spinarii. Imi simt pulsul zvacnind si inima zbatandu-se ciudat. Ce prost sunt! Ce om nebun ar locui in podul casei mele? Un ras natang imi schimonoseste fata. Iau o carte si incerc sa citesc. Pasii de sus si loviturile scurte si dese din perete nu-mi dau pace. Sa fie oare un strigoi? Sa ma bantuie sufletul vecinului mort? Nu mi-ar parea rau. Nu-mi displac companiile bune. Rad zgomotos si bat si eu in perete. Ba mai mult, ma urc pe un scaun si dau cu pumnii in tavan. Vacarmul se opreste. Ciulesc urechile si mai tare. Nimic. Pe semne am speriat bietele pasari. Pacat ca mi-am speriat si somnul. Ma uit la ceas: 04:00. Ma plimb nervos si greoi prin camera.

Freamatul incepe din nou. Din cand in cand seamana cu un scartait de usa veche. Cine stie ce o mai fi si in pod. N-am mai urcat acolo din copilarie! Si totusi, acolo se da o lupta! Disting chitait de soarici. Este bine. Tot e si asta o companie! Oboseala ma rapune si adorm din nou. O lovitura in geam ma sperie ingrozitor si sar din pat. De data asta nu mai pot crede in soarici si pasari. Raman intepenit cu ochii atintiti catre geam. In camera simt o zapuseala apasatoare. N-am realizat cand sentimentul de frica a pus stapanire pe mine. N-am mai simtit atata groaza de la ultima inmormantare la care am participat. Imaginile alaiului de nunta care conducea mireasa la groapa si toate acele simboluri intoarse mi-au dat fiori ani de zile. Iata ca spaima aceea s-a intors din nou la mine. Aprind luminile in toata casa si in curte si deschid larg ferestrele. Un stol de lilieci ametiti da tarcoale casei. Lumina i-a orbit si se invart in cerc. Ma linistesc. Ei sunt tovarasii mei din pod. Ceasul indica 05:30. Incredibil ce greu trece timpul in noaptea asta! Cobor si-mi fac o cafea tare. Soarele va rasari la 7. N-am incotro si trebuie sa-l astept. Doar asa voi putea dormi si eu. Nu pot sa ma supar pe haita de lilieci si nici n-am dreptul sa-i gonesc. Ei vin doar in casele pustii...

Ziua in care copiii vin la mal. Scrisoare catre europeni.

Cand am vazut poza acelui copil sirian adus la mal de valurile Mediteranei, mi-am amintit de un film vechi, din 1967, un film pe care nu l-am vazut, dar pe care mama a stiut, candva in copilarie, sa mi-l povesteasca cu lux de amanunte: The day the fish came out (Ziua in care pestii vin la mal). Este o comedie tragica care se poate transpune cu nonsalanta in zilele noastre, doar ca acum, mai grav si mai dureros, este ca pestii sunt copiii.

Frica de noi sau de Islam?

Unde-i umanitatea din voi, frati europeni? Voi cum ati reactiona daca ati fi in locul lor, in locul celor ce-si lasa casa si stramosii pentru un colt de paine? Cum puteti sa aruncati cu pietre in cei ce sunt la pamant? Asa v-a invatat Iisus al nostru? Argumentati ca Europa va fi islamizata... Oare chiar va temeti de asta sau e doar un fals pretext? Am tot respectul pentru musulmani pentru ca ei stiu sa-si respecte Coranul si astfel sa-si duca mai departe credinta in Allah. Dar voi? Voi, dragi europeni, oarecum frati, voi va lepadati inca de la primul cantat al cocosului! Cu toate ca si eu critic restrictiile, indoctrinarea si exagerarea din Islam, ce ma face pe mine sa fiu mai presus daca acum, la ananghie, eu ii reneg, ii decad din rangul de oameni si-i tratez mai rau ca pe niste animale? Daca ati fi avut credinta atat de puternica ca a musulmanilor, acum nu va era frica de islamizare. Acum ati fi intins o mana celor, care din simpla dorinta de a trai, mor, mor asfixiati, mor inecati. Si poate da, poate se fac vinovati de lasitate, poate se fac vinovati ca fug si-si parasesc tara, dar oare mai au ei pentru ce lupta, cand nici razboiul lor nu le mai apartine? Oare cati dintre voi ati muri in zilele noastre, cu demnitatea pe piept, din patriotism? Noua, romanilor, ne ramane doar mandria ca suntem urmasi ai lui Mihai Viteazu, Stefan cel Mare si Mircea cel Batran si ne mai ramane, drept icoana, exemplul Brancovenilor. Si sa dam masca jos si sa gandim la rece: imigrantii nu au nicio putere atata timp cat noi nu le dam putere, iar voua, de fapt nu va este frica de ei, va este frica de religia lor. De fapt va este frica de voi, va este frica ca va veti ceda singuri credinta. Ei nu vin sa ne infrunte, ei vin ca sclavi si si-o asuma, de noi depinde sa-L pastram pe Dumnezeu. Chiar credeti ca o mana de femei cu hijab va reusi vreodata sa acopere fata cocheta a noastra? Chiar credeti ca o mana de musulmani va reusi cu sjada sa ne sfideze pragul bisericii?

Sa pregatim lagarele de exterminare?

N-as vrea sa abordez politic aceasta tragedie, caci si asa as gasi argumente care sa-i lase pe oamenii acestia, musulmani sau nu, sa traiasca liberi. Noua, europenilor, ar trebui sa ne fie rusine ca a existat, candva, in istorie, un Hitler. Poate ar trebui acum Germania sa-si spele karma imputita de al lor conducator, deschizand usile larg acestor refugiati. Poate ar trebui sa si-o asume alaturi de "Marile Puteri" si sa aplice solutiile ce trebuiau aplicate cu ani in urma. Daca asta s-a vrut, asta s-a primit! Dar emigrantii tot oameni raman! In schimb voi, dragi europeni, ii priviti pe musulmani cu aceasi ochi cu care erau candva priviti evreii de catre nazisti. Pretextul rasei ariene il citesc acum in pretextul islamizarii. Cum puteti sa criticati Holocaustul cand voi il puneti la cale a doua oara? Sa urmeze, oare, Al Treilea Razboi Mondial?

Je suis Charlie?

Si toate au fost, pas cu pas, planificate... Ce mici suntem si ce putini la minte...
Inainte de a critica o intreaga cultura si o intreaga religie pentru acel crud atentat, eu stiu ca o floare nu e suficienta pentru a fi primavara. Inainte de a critica acel macel, eu critic acele ironizari constante din revista Charlie Hebdo. Sustin libertatea presei, dar nu bataia de joc. Nici eu nu m-as amuza sa-L vad pe Iisus batjocorit de islamisti.

Cu alte cuvinte, nu sustin mai mult decat trebuie invazia musulmanilor, dar sustin si cred in omenie si intelegere!

Intr-o noapte alba...

Mirosul inecacios de carbuni aprinsi imi aminteste de tine. Ce ironie, as zice! Deschid larg fereastra. Aerul rece al iernii va curata amintirea ta. Candva, aici, erai si tu. Mi te amintesc aducand lemne de foc din padure. Stiu ca, de cand intrai pe alee, te auzeam fredonand melodii vechi. Tresaream de fericire. Iti turnam vin rosu in pahar si te scuturam de zapada cu nerabdare. Oare nerabdarea mea te-a speriat? Apoi ma cuibaream tacuta in bratele tale puternice si priveam jocul flacarilor. Ochii tai straluciau. Oare de fericire? Ma sarutai vesel pe frunte si-mi cuprindeai, strengareste, mijlocul. Apoi, imi mangaiai ochii cu caldura palmelor tale pana ce adormeam. Si venea dimineata, cand albastrul ochilor tai se transforma in ceata. Priveai tacut padurea. Te inspaimantau imensitatea si puterea ei, te speria gandul de a sta, candva, doar in mjlocul pomilor verzi. Linistea noptii cateodata te ingrozea. Lasai dorinta sa puna stapanire pe tine si atunci pronuntai cele mai frumoase cuvinte. Insa diminata, din nou ochii tai se transformau in ceata. Cateodata veneai trist si abatut din padure. Cantai romante si aruncai lemnele fara sa le aranjezi. Atunci iti turnam coniac. Stiam ca vei zambi sa ma vezi, tremurand de frig, in pragul usii, cu coniacul cald intre palme. Stiam ca n-ai avea putere sa ma vezi plangand si taceai. Taceai mereu dar stiam ca dincolo de mine, coniacul te va face fericit. Nu vroiam sa cred pe atunci ca departarea orasului te macina si linistea padurii te inebuneste. Tu erai acolo pentru mine. Oare asa frica sa-ti fi fost de nameti? Oare credeai ca n-ai sa mai recunosti drumul spre oras? Venisei sa-mi tii companie in noptile lungi de iarna si te-a speriat dogarea focului. Oare bratele mele te puteau incalzi mai mult? N-ai fi aflat si venea primavara! Si totusi, ai fi putut ramane. Au ramas vreascuri neadunate, iar eu nu mai pot folosi carbuni. Si apoi, in tine descoperisem franturi de copilarie, amintiri cu tata si imagini pe care si eu, candva, le pierdusem in tumultul orasului. In tine am gasit nebuniile mele ascunse. In tine, fricile mele isi pierdeau conturul. In tine vedeam natura, cu cerul si stelele. Stii, tu vei privi cerul in continuare, dar niciodata de pe un bloc nu va avea aceasi imensitate cum ar fi avut-o din mijlocul campului meu. Ai fi putut sa ai curaj si sa astepti sa vina primavara. Eu lemne nu pot sa car din padure si imi va fi frig. Dar ma bucur ca totusi ai gasit drumul spre oras. A nins, erau nameti, dar stiam ca nu te vei pierde. Stiu ca, din comoditate, ai ales calea cea usoara, pe langa padure. Era normal. Era batatorita. As fi putut sa te conduc la gara dar nu as fi vrut ca ceasul meu sa-ti schimbe ora. Ai fi putut pierde trenul. Oricum il vei pierde caci drumul desi este batatorit, este lung si plictisitor. Te vei pierde in peisaje de iarna inghetate. Insa, te rog, sa-l astepti pe urmatorul. Mie imi ramane libertatea naturii si albastrul cerului. Imi pare doar rau ca nu stiu ce parfum ar fi avut teii din gradina mea daca, la tulpina lor, as fi stat in bratele tale. Imi pare doar rau ca n-ai asteptat sa infloreasca bujorii albi din fata casei mele. Imi pare doar rau ca aroma coniacului imi va aminti mereu de tine. Si oricum, atunci, la intoarcere, nu ar mai fi nici troiene ...caci la mine va veni vara!

Te voi uita, iubire!

Te voi uita, iubire! Iti promit ca te voi uita!

Nu ma intreba cand, ca acum n-as sti sa-ti raspund!
Dar, cu siguranta, te voi uita, iubirea mea!
Te voi uita intr-o dimineata, in acea dimineata in care soarele nu va mai rasari.
Te voi uita, iubire, insetata, atunci cand toate marile si oceanele vor seca.
Te voi uita! Iti voi uita ochii verzi atunci cand toate padurile si campiile lumii se vor ofili.
Te voi uita, iubire! Iti voi uita vocea, atunci cand vantul va ramane fara suflare.
Voi uita imbratisarea ta cand bratele mele vor pierde puterea.
Te voi uita in ziua in care te voi ierta.
Te voi uita putin cate putin, cu fiecare fir de nisip ce va zbura in Univers.
Te voi uita picatura cu picatura, pana ce se vor umple toate vaile lumii!
Voi muri, iubire, voi muri cand te voi uita, atunci cand nu va mai exista viata pe pamant!

Ziua in care te-am intalnit

In ziua in care te-am intalnit, te priveam cu frica. Nu stiam cine esti si nu intelegeam de ce privirile tale ma surprindeau de fiecare data. Stateai la masa din fata mea. Iti luai cina cu delicatete ca si cum ti-ar fi fost frica sa nu te ranesti. Te priveam curioasa, ma priveai nestingherit. Privirile noastre s-au intalnit de nenumarate ori, s-au sufocat reciproc si apoi au cazut in pamant. Erai singur. As fi putut crede ca esti singur. Privirile tale insistente ma lasau sa cred ca esti singur. Imi atrageai gandurile atat de tare incat mintea mea era goala. Nu erai cel mai frumos barbat pe care-l intalnisem si nici pielea ta cafenie nu ma atragea si nici parul tau negru nu-mi placea. Apoi ti-am auzit vocea. Vorbeai o limba straina mie si cuvintele tale imi aminteau de o alta viata, de o viata cu soare puternic si dune de nisip. Apoi te vedeam invesmantat in alb, facandu-mi semn sa te urmez in mijlocul desertului. Si eu te priveam in continuare. Si tu ma strafulgerai. Am inceput sa plang. Vocea ta imi era atat de cunoscuta si mana ta o simtisem de atatea ori pe mijlocul meu. Am inchis ochii. Privirea ta ma taia. Oare simteai si tu la fel ca mine? Oare trebuia sa te intalnesc? Iti cautam zambetul. As fi vrut sa te cunosc zambind. As fi vrut sa stiu cum te strambi si ce te face fericit. Oare iti place culoarea rosie? Sau preferi negrul? Oare iti iubesti Dumnezeul tau la fel de mult cum Il iubesc si eu pe al meu? As fi vrut sa te cunosc de dimineata, atunci cand deschizi pentru prima oara ochii. As fi vrut sa stiu ce carte citesti seara, inainte sa te culci. Te priveam fara rusine. Fara sa-mi pot intoarce privirea. Simteam ca trecuse o vesnicie de cand ma aflam in fata ta si simteam ca stiu totul despre tine. Aveai gesturile atat de calculate, ca as fi putut crede ca esti inginer, insa felul in care tineai cutitul ma facea sa cred ca esti chirurg. Privirea, calda si taioasa in acelasi timp, pe care mi-o aruncai la fiecare inghititura si pumnul tau puternic ma faceau sa cred ca esti artist. Dar nu erai din lumea mea. Puteai fi doar un vanzator de vise care asteapta ca cele mai profunde dansuri sa se desfasoare in fata lui. Puteai fi de acolo, din tara piramidelor, din lumea urata a femeilor cu parul acoperit. Si totusi... tu erai altfel. In tine se amestecasere sentimente, intelepciuni stravechi si dorinte ucise, in tine se izbeau intrebari si amintiri vinovate. In tine gaseam libertate si bucurie deopotriva, gaseam suflet si datorie. Imi doream atat de mult sa-ti intind mana si sa te ating. Imi doream atat de mult sa-mi aud numele pronuntat de tine. Te-am vazut cand ai tresarit. Canta o melodie ce tie iti amintea probabil de lumea ta, de casa ta, poate de ea... Zambeai trist si ochii tai straluceau mai puternic ca niciodata. Ce rost ar mai fi avut sa te privesc in continuare? Ce rost ar mai fi avut sa ne intindem mana si sa ne spunem numele? Ce rost ar mai fi avut sa fi alergat pe malul marii, sa-mi fi cumparat tuberoze si ce rost ar mai fi avut sa invat sa-ti dansez, daca tu stiai ca alti ochi te asteapta fara sa-ti ceara socoteala? Te-ai ridicat de la masa si mi-ai soptit la ureche sa te iert. Apoi ai plecat fara sa-mi mai arunci o ultima privire.
In ziua in care te-am intalnit plangeai. Amintirile mele imi spun ca inca plangi. In ziua in care te voi intalni din nou vei plange. Voi plange cu tine. Vom plange amandoi.

Pe tine nu te mai iubesc...

Sunt muta. De ce ma privesti atat de adanc? Crezi ca in ochii mei vei mai gasi raspunsul? M-ai pierdut atunci, atunci cand te-ai pierdut pe tine...

Te-am asteptat prea mult, iar acum ca ai venit, nu mai am nimic sa-ti spun. Te-ai pierdut in lumea ta. Daca tu nu te regasesti, eu unde sa te caut? Te-am recompus din amintiri, bucata cu bucata, dar azi...azi am terminat amintirile. Am doar un gust amar. Prea mult te-am iubit. Te-am iubit cu devotament, asa cum un copil isi iubeste parintele, te-am iubit cu sinceritate, asa cum doar o mama isi iubeste fiul, te-am iubit cu durere, asa cum un om isi iubeste piciorul amputat, te-am iubit cu sacrificiu, asa cum un erou isi iubeste patria, te-am iubit inconstient, asa cum o eleva isi iubeste profesorul de matematica, te-am iubit cu pasiune, asa cum doar eu te puteam iubi... Dar ai ales... ai ales sa fugi. Nu ai fugit de mine, ai fugit de propriile-ti sentimente... Credeam ca iubesc un barbat adevarat, dar un barbat adevarat niciodata, auzi tu, niciodata nu fuge de iubire. Un barbat adevarat o invinge sau... se lasa invins.

Ne-am intalnit intamplator intr-o lume straina de amandoi, ne-am lovit de un destin ce isi gresise traiectoria, ne-am impotmolit in reguli, in religii si-n culturi fara noima... ne-am iubit... eu te-am iubit!

Azi, trec cu dragostea de mana prin fata viselor. Azi uit cine esti, azi uit cine mi-as fi dorit sa fiu langa tine. Azi nimic din tine nu a mai ramas nedescoperit. Esti putin, esti salbatic, esti trist, esti coplesit de gandurile tale... mi-e mila... si eu, candva, am fost ca tine... dar eu, eu am ales iubirea si fericirea! Si chiar daca am masurat-o in unitati de timp infime, eu stiu ce inseamna sa fii liber, sa fii liber sa iubesti, sa fii liber sa fii fericit. Fericirea ta va fi de acum inchipuita... Cu cata mila iti privesc viitorul!

Sa nu uiti, am fost ca tine, nu vei fi niciodata ca mine! Ai vrut totul de la viata si uita-te la tine... nu ai nimic! Eu am libertatea de a alege, am libertatea de a simti ce vreau, am libertatea de a ma imbata dintr-un pahar de vin rosu si de a rade toata noaptea de tine, eu am libertatea cu care mama m-a nascut, am libertatea de a-mi prinde flori in par si de a alerga desculta pe malul marii. Eu am libertatea traditiilor mele care le accepta, cu mila, pe ale tale. Eu am libertatea de a gandi, de a decide, am libertatea de a lasa libertate copiilor mei... O, Doamne, eu am libertate! Tu niciodata nu o sa afli ce inseamna asta! Tu te inchini unor versuri compuse de alti muritori... Tie ti-e frica sa traiesti, ti-e frica de viata si te ascunzi in spatele unor icoane... Macar de ar fi frumos pictate! Macar de icoanele tale ti-ar fi calauze in viata!

Vei ramane cu intrebari nerostite. Vei ramane cu dorinte neimplinite. Vei ramane cu curiozitati ce te vor macina in toate noptile de singuratate care vor urma. Mii de oameni nu vor reusi sa-ti umple golul sapat de noi. Vei ramane al nimanui. Te vei trezi in fiecare dimineata langa un chip ce-ti va deveni, pe zi ce trece, mai strain. Vei fi tata doar pe jumatate si vei merge, mereu, cu ochii cazuti in pamant. Vei ofta la fiecare declaratie de dragoste pe care o vei auzi. Vei avea insomnii la batranete, dar nici atunci, auzi tu, nici atunci nu vei recunoste ca ai ales gresit...

Vei fi doar un barbat frumos, gol, cu o verigheta pe mana si un zambet amar in coltul gurii...

De dor...

Te astept. Inca te astept
Te simt. Te sper.
Am calcat pe urma pasilor tai.
Stiu ca esti undeva. Te adulmec.
Te caut in viitor. Vei veni?
Eu te astept!
De ce nu vii? Sau ai venit?
Eu singura. Tu trist.
Tu cu un Dumnezeu. Eu cu altul.
Noi, doi muritori. Flamanzi.

Te blestem! Blestemat sa fii!
Ma vei visa! Ma vei uri. Uraste-ma!
Vei inebuni. De dor. De mine.
Vei muri singur. A doua oara.
Om sarac. Om pustiu. Om devorat.

Unde esti?

A secat marea...
Muntii s-au transformat in tarana...
E praf in jurul meu si miroase a pulbere de pusca...
Sunt murdara.
Sunt ciudata...si disperata...
Ma intreb si acum daca am murit sau maine voi muri.
Te caut cu dor sfasietor...tu nu mai esti sau eu nu mai sunt?
Ingenunchez pe urmele pasilor tai...am nevoie de un Dumnezeu, oricine ar fi El...
Sunt muta si surda...te vad si ma uit pe mine...
Strada ta e pustie, orasul meu e gol...
Unde esti? Unde esti minune a vietii mele?
Ti-as da viata mea, ti-as da moartea mea...
Dar tu nu vrei nimic!
Oglinda ma deformeaza, imi caut ultima clipa in cartile mamei...
Ma reneg si-mi astept renasterea...
Vei fi acolo?
Dumnezeul tau te va lasa sa ma iubesti?
Ma urasc. Te iubesc. Cauta-ma.
Raman aici. Plang. Imi smulg parul. Te astept. Vei veni?
Vantul imi scutura pletele. Mi-e frig. Respir nisip. Voi muri.
Voi muri fara tine. Iti pasa?
Fii fericit!

Mi-e dor de alta viata...
Mi-e dor de dune, de hijab, de dans...
Sunt pustie. Sunt goala. Sunt putina.
Esti departe. Voi veni la tine.
Te iubesc! Intelegi? Te iubesc!

Cine sunt eu? Dar tu fara mine?
Cine e Dumnezeu?
Mi-e frica. Fara tine.
Asculta-ma! Te iubesc!
Iubirea e mai presus de Dumnezeu!
Lasa-ma sa te gasesc!
Eram pregatita de despartire. Dar nu acum.
Si apoi, de iubire si de Dumnezeu nu ma pot desparti.
Tu esti Iubirea. Cine e Dumnezeu?

Iarta-ma! Iarta-ma...m-am nascut departe de tine.
Am trait fara tine. Iarta-ma!
Cred in tine. Cred in moarte. Cred in stele.
Voi pierde tot. Te iubesc!
Ma vei pierde. De ce?
Iubesc lumea ta.
Prea tarziu.
Ochii tai ii simt.
Vorbele tale rasuna.
Nu vreau sa te uit!
Te astept.
Te iubesc!
Esti mut si trist...
Te iubesc! Citesti? Te iubesc!
Nu ti-o spun. Dar te iubesc!
Te iubesc minune a vietii mele...

Cand vei pleca...

Cand vei pleca, stiu ca va fi o zi trista. Va fi una din acele zile in care ma voi lasa absorbita de pamant. Cand vei pleca, vei lua cu tine jumatate din viata mea, cea mai frumoasa jumatate, jumatatea cu tine. Cand vei pleca, voi ramane goala, voi ramane pustie, voi ramane fragila, voi ramane urata. Cand vei pleca, te voi conduce pana in locul unde sperantele se transforma in cenusa. Cand vei pleca, lacrimile mele se vor usca in siroaie de sare si vor naste coline pe chip. Cand vei pleca, o sa te imbratisez la fel cum as imbratisa propria-mi moarte. O sa te sarut pana la sange, o sa te musc la fel cum un lup flamand isi infige coltii intr-o hrana proaspata. Cand vei pleca, voi alerga dupa tine pana ce plamanii vor ceda. Imi voi lasa genunchii sa se invineteasca si pielea mea o voi vinde pe tarabe. Cand vei pleca, va fi o zi cu ploaie. Fiecare tunet imi va bucura auzul. Cand vei pleca, voi sti ca ai fugit; de mine, de tine. Nici nu vei avea bagaje, te vei ascunde in convingerile tale si vei fugi cum fuge lasul din campul de razboi. Si tu nici macar nu esti ranit. Cand vei pleca, unghiile mele vor scrijeli pamantul in urma ta. Imi voi smulge fiecare fir de par si voi urla. Voi urla in urma ta. Cand vei pleca, eu voi innebuni. Ma voi ascunde departe, atat de departe incat sa nu ma recunosc, sa nu ma regasesc, sa nu ma stiu. Cand vei pleca, voi ramane muta si surda si apoi si oarba. Voi uita alfabetul si voi incerca sa te reconstruiesc din pietre. Vei fi inalt, vei fi puternic, vei fi stralucitor...dar eu nu te voi vedea. Iti voi canta, iti voi dansa, te voi imbratisa. Ma voi taia in pietre dar voi canta si voi dansa. Cand vei pleca, tu vei zambi. Ma vei privi la fel cum un Zeus si-ar privi pamantencele inecate de iubire. Te voi privi cu ochii disperati, ma vei privi cu mila. Cand vei pleca din soare se vor naste fulgi de nea si copacii vor cadea la pamant sub vijelia cuvintelor tale. Marea se va transforma in desert si muntii vor fi acoperiti de ape. Vor seca raurile si cersetorii vor culege fire de aur din albiile lor. Cand vei pleca ma voi descumpune bucata cu bucata si ma voi transforma in praf. Voi ajunge pana in tinuturile indepartate ale tarii tale si ma voi asterne la picioarele-ti. Voi fi covor in calea ta, voi fi mireasma la geamul tau. Cand vei pleca vei fi bogat, vei mai bogat cu zambetul meu, cu glasul meu, vei fi mai bogat cu amintirea mea. Cand vei pleca te voi blestema cu mii de voci, te voi blestema sa nu afli iubirea, te voi blestema sa nu cunosti uitarea.  Cand vei pleca, o sa-ti doresc moartea! O sa port doliu. O zi, apoi trei si apoi...apoi te voi uita.

Cersetorul de iubire

     Am stat la coltul strazii tale. Intai o zi, apoi o saptamana, apoi o luna...acum am numarat ani, prea multi ani. Am decis sa-mi strang tablourile, sa arunc cartonul pe care scria cu litere mari: "te iubesc" si sa plec departe, departe de tine si de mine, de mine cea care te-a asteptat cu pretul timpului pierdut. Te-am urmarit in fiecare zi: elegant, frumos, enigmatic, pareai perfect. Te-am asteptat in fiecare seara; treceai mandru la brat cu nepasarea, cu zambetul rece si privirea incruntata. Cateodata uitai si sa ma saluti, dar ma multumeam sa te privesc si atat. Ramaneam pana tarziu in noapte privind geamul tau. Inainte sa stingi lumina, ma salutai cu un gest larg de la fereastra. Era tot ce asteptam sa plec fericita spre casa.
     La inceput imi cumparai flori si ma rugai sa le pictez. Uneori stateai langa mine, alteori ma priveai incantat de la geam. La sfarsit, imi sarutai mainile. Pe atunci stateam impreuna la cafeaua de dimineata. Ma lasai sa te conduc pana la tramvai si il pierdeai intentionat pe primul, cateodata si pe al doilea si-mi spuneai razand strengareste ca fara loc pe scaun tu nu te urci. Apoi seara imi gateai si ma invitai la cina. Priveam stelele si imi spuneai mereu povestea printului din desert. Era condamnat sa nu iubeasca niciodata si murea sufocat de propria-i singuratate. Atunci deveneai trist si ochii tai capatau luciri ciudate. Nu stiam ce sa-ti zic si te imbratisam ca pe un copil. Imi amintesc cand a inflorit liliacul alb din gradina ta. Mi-ai dat o zi din viata ta atunci si mi-ai cerut in schimb un tablou. Atunci m-ai sarutat intaia oara. Ai plans. Apoi m-ai sarutat pana la sange, mi-ai strans sanii in pumnul tau si mi-ai invinetit corpul cu atingerile tale. Ai cazut la piciorele mele si mi-ai sarutat talpile. M-ai rugat sa te iert. Abia acum am inteles de ce. Atat ai vrut din viata mea, doar un tablou cu liliac alb. Prea putin pentru campiile nemarginite si pline de flori pe care vroiam sa ti le pictez. Si marea, si muntele si desertul...le-ai refuzat ca un natang.
     Eram prieteni. Asa credeai tu. Asa vroiai. Tu insa nu ai inteles niciodata de ce eu pictam la coltul tau de strada si nu pe bulevarde luxoasele ale centrului. Tu niciodata n-ai citit ce scria pe cartonul meu. Erai mereu preocupat de gandurile tale, de amintirile tale, erai macinat de deciziile tale si ingandurat de singuratatea ta. Tu gasisei in mine un prieten, doar un prieten, iar prietenia era ultimul sentiment ce ti-l aveam de oferit. Tarziu mi-am dat seama cat esti de egoist. Dar te-am iertat. Te-am iertat cu fiecare tablou pictat pentru tine.
     Intr-o zi ai venit insotit de o femeie. Erai trist, atat de trist cum nu te stiusem pana atunci. Abia ai ridicat mana sa ma saluti. Te grabeai spre casa. Aveai privirea goala si gesturile tale pareau fortate si razbunatoare. Ati intrat impreuna, insa la geamul tau nu s-a aprins lumina. Am cazut. Am plans. Nu am gasit puterea sa plec si nici curajul sa te urasc. Am ramas in lumina felinarului si am pictat cea mai frumoasa panza de pana atunci. Dimineata m-ai trezit cu o cafea fierbinte. M-ai strans in brate si ai plans. Am ascuns cartonul. Tu nu mai meritai sa il citesti vreodata. Fara sa ma privesti in ochi, mi-ai intins o rama neagra. Era pentru tabloul pictat in miezul noptii. M-ai rugat sa-l vand mai repede. Nu puteai sa-l vezi la coltul strazii tale. Daca ai sti tu cati cumparatori l-au vrut. Dar l-am pastrat si il voi fixa sus, atat de sus sa-l vezi si tu in fiecare dimineata.
     Astazi plec. Parasesc strada ta. Am obosit sa ascult povestea printului din desert. Am obosit sa iti cersesc atentie si timp si zambete. Ti-am intins de atatea ori mana si am cerut o imbratisare, te-am implorat, prin mii de picturi, sa ma atingi, sa ma saruti, sa ma iubesti... Am imbatranit privindu-te cum vii acasa singur si te inchizi in lumea ta pietrificata. Ti-am zambit de atatea ori ca zambetele s-au transformat in riduri. Voi fi batrana in curand si voi uita buchetul mare de liliac alb pe care mi l-ai lasat la usa in ziua nuntii mele.

Scrisoare din desert

     L-am asteptat ani de zile, in liniste si in rugaciune. Azi a venit. Mi-a zambit ca unui strain. Avea ochii umezi. Pierduse acolo sclipirea din priviri. Nici glasul nu mai era puternic, nici gesturile nu i le mai recunosteam. Incercam sa-l recompun din amintiri...dar el, el nu pastra nimic din barbatul de atunci. Se supunea tacut si disperat unei promisiuni. Am stiut asta cand, in buzunar, i-am gasit scrisoarea.

Iubitul meu...
                    ...nu stiu daca am voie sa te mai numesc asa, dar nu as gasi alte cuvinte mai potrivite...
     Vei veni acasa si nu ma vei gasi. Ma vei striga de trei ori si nu iti voi raspunde. Apoi vei vedea ca lipseste icoana din hol. Vei intra in dormitorul nostru si vei cauta cu privirea poza noastra. Nu o vei mai gasi. Vei observa ca florile s-au ofilit. Vei intra in bucatarie si vei gasi cafeaua proaspat facuta. Pe masa vei gasi scrisoarea asta. Vei sti ca am plecat. Te vei aseza pe jos, obosit, ingandurat, cu bratele cazute. Vei largi nodul de la cravata si vei fi gol in minte. Vei ramane cu privirea atintita in pamant cautand urma pasilor mei. Stiu asta pentru ca asa am fost si eu in ultimele nopti. Te cautam in somn si patul era gol. Tresaream speriata si alergam la usa. Nu erau pantofii tai...apoi alergam in gradina, speram sa te gasesc sub nuc...dar nu erai nici acolo. Ramaneam sprijinita de pamant si adormeam plangand. Dimineata ma trezeam in bratele tale. Ma sarutai pe frunte si-mi pregateai micul dejun. Imi spuneai zambind ca a fost doar un cosmar. Am crezut asta pana azi cand rasaritul m-a gasit in gradina, langa tulpina nucului.
     Te las liber. Privirea ta este din ce in ce mai pierduta in amintirile dunelor si gandul tau se rataceste din ce in ce mai des pe strazile indepartate ale tarii tale. Ma iubesti. Stiu ca ma iubesti, dar viitorul tau se supune trecutului, copilariei tale, culturii tale. Te dezleg de noi. Te vreau fericit. Stiu ca acum tu zambesti, strangi hartia in pumnul tau si iti spui ca esti fericit cu mine, dar sa stii ca fericirea ta dureaza doar secunde. Eu vreau sa fii linistit si impacat cu tine, asa vei fi fericit o eternitate. Fericirea, nu e alegerea ta, e alegerea mea! Nu trebuie sa-mi raspunzi. Stiu ce vrei sa-mi spui si nu vreau sa te aud. Nu trebuie sa-ti ceri iertare. Poate eu ar trebui sa-mi cer iertare pentru scrisoarea asta si pentru ca nu ti-am spus adio prinvindu-te in ochi. Nu sunt lasa, doar mi-e frica de imbratisarea ta. Si apoi, eu sunt plina de sange si de durere, nu te pot lasa sa ma vezi asa. Vreau sa ai o amintire frumoasa despre mine.
     Ti-am auzit rugaciunea din miez de noapte. Nu eram in gradina, langa nuc, asa cum erai tu obisnuit sa te astept. Eram chiar in spatele tau si te priveam sleita de puteri si sufocata de durerea glasului tau. Erai sincer, atat de sincer ca fiecare ruga a ta ma izbea ca un bici umed. Fruntea ta lovea pamantul si ranile lasate le voi purta pe umeri toata viata. Iti cereai iertare pentru dorinta ta de a ramane langa mine, iti cereai iertare pentru impotenta de a-ti urma invatamintele. Sa stii ca Dumnezeul tau te iubeste. Te asculta si El tacut ca si mine. Am fugit speriata in gradina. Am cazut in genunchi langa nuc si L-am rugat pe Dumnezeul meu sa-ti ia povara grea de a ma fi iubit si sa-mi lase mie pacatul mangaierilor tale! Te las sa-ti respecti promisiunile! Ea te asteapta, rugandu-se la acelasi Dumnezeu ca si tine sa te intorci. Ea te iubeste si-ti ofera tot ce are mai de pret un om: timpul si varsta ei! Du-te! Fugi in tara ta si devino cel mai frumos si curat mire! Pacatul tau il voi purta cu mine! Radacinile si stramosii te cheama. I-am auzit in vis. M-au implorat sa-ti dau drumul. Si ochii aceia negri...ochii aceia ma urmaresc in fiecare noapte. Le vad privirea sfarsita, trista... sunt ochii mamei tale! Si ea te asteapta! Si ea te iubeste! Ti-a pregatit costumul de nunta! Vei fi frumos! Trebuie sa-mi promiti ca vei fi frumos! Vei zambi asa cum zambeai cand m-ai cunoscut.
     Sa nu te ingrijesti de mine. Eu sunt acum in patul unui alt barbat. Nu il iubesc. Nici el nu ma iubeste. Dar m-a iubit candva si-si aminteste... si apoi, ne inchinam aceluiasi Dumnezeu! Va fi usor! Sa nu-ti faci griji! Te voi uita in bratele lui si-n rugaciunile mele! Iti promit ca pacatul tau de a ma fi iubit am sa-l car cu mine in eternitate.
     Nu! De ce plangi acum? Nu ai voie! Eu te iubesc! Si ca sa vezi cat te iubesc, ti-am pregatit bagajul si ti-am cumparat bilet. Vei ajunge acasa in ziua nuntii tale!