Mirosul inecacios de carbuni aprinsi imi aminteste de tine. Ce ironie, as zice! Deschid larg fereastra. Aerul rece al iernii va curata amintirea ta. Candva, aici, erai si tu. Mi te amintesc aducand lemne de foc din padure. Stiu ca, de cand intrai pe alee, te auzeam fredonand melodii vechi. Tresaream de fericire. Iti turnam vin rosu in pahar si te scuturam de zapada cu nerabdare. Oare nerabdarea mea te-a speriat? Apoi ma cuibaream tacuta in bratele tale puternice si priveam jocul flacarilor. Ochii tai straluciau. Oare de fericire? Ma sarutai vesel pe frunte si-mi cuprindeai, strengareste, mijlocul. Apoi, imi mangaiai ochii cu caldura palmelor tale pana ce adormeam. Si venea dimineata, cand albastrul ochilor tai se transforma in ceata. Priveai tacut padurea. Te inspaimantau imensitatea si puterea ei, te speria gandul de a sta, candva, doar in mjlocul pomilor verzi. Linistea noptii cateodata te ingrozea. Lasai dorinta sa puna stapanire pe tine si atunci pronuntai cele mai frumoase cuvinte. Insa diminata, din nou ochii tai se transformau in ceata. Cateodata veneai trist si abatut din padure. Cantai romante si aruncai lemnele fara sa le aranjezi. Atunci iti turnam coniac. Stiam ca vei zambi sa ma vezi, tremurand de frig, in pragul usii, cu coniacul cald intre palme. Stiam ca n-ai avea putere sa ma vezi plangand si taceai. Taceai mereu dar stiam ca dincolo de mine, coniacul te va face fericit. Nu vroiam sa cred pe atunci ca departarea orasului te macina si linistea padurii te inebuneste. Tu erai acolo pentru mine. Oare asa frica sa-ti fi fost de nameti? Oare credeai ca n-ai sa mai recunosti drumul spre oras? Venisei sa-mi tii companie in noptile lungi de iarna si te-a speriat dogarea focului. Oare bratele mele te puteau incalzi mai mult? N-ai fi aflat si venea primavara! Si totusi, ai fi putut ramane. Au ramas vreascuri neadunate, iar eu nu mai pot folosi carbuni. Si apoi, in tine descoperisem franturi de copilarie, amintiri cu tata si imagini pe care si eu, candva, le pierdusem in tumultul orasului. In tine am gasit nebuniile mele ascunse. In tine, fricile mele isi pierdeau conturul. In tine vedeam natura, cu cerul si stelele. Stii, tu vei privi cerul in continuare, dar niciodata de pe un bloc nu va avea aceasi imensitate cum ar fi avut-o din mijlocul campului meu. Ai fi putut sa ai curaj si sa astepti sa vina primavara. Eu lemne nu pot sa car din padure si imi va fi frig. Dar ma bucur ca totusi ai gasit drumul spre oras. A nins, erau nameti, dar stiam ca nu te vei pierde. Stiu ca, din comoditate, ai ales calea cea usoara, pe langa padure. Era normal. Era batatorita. As fi putut sa te conduc la gara dar nu as fi vrut ca ceasul meu sa-ti schimbe ora. Ai fi putut pierde trenul. Oricum il vei pierde caci drumul desi este batatorit, este lung si plictisitor. Te vei pierde in peisaje de iarna inghetate. Insa, te rog, sa-l astepti pe urmatorul. Mie imi ramane libertatea naturii si albastrul cerului. Imi pare doar rau ca nu stiu ce parfum ar fi avut teii din gradina mea daca, la tulpina lor, as fi stat in bratele tale. Imi pare doar rau ca n-ai asteptat sa infloreasca bujorii albi din fata casei mele. Imi pare doar rau ca aroma coniacului imi va aminti mereu de tine. Si oricum, atunci, la intoarcere, nu ar mai fi nici troiene ...caci la mine va veni vara!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu