Așteaptă-mă, te rog, să mă vindec de el...

Așteaptă-mă, te rog, să mă vindec de el. Mai este puțin. Atât de puțin încât nici nu o să-ți dai seama când trece, dar așteaptă-mă! Știu, oamenii ca el nu merită timpul meu. Ai dreptate. Poate nici eu nu merit timpul tău, dar tu așteaptă-mă. Îți promit că niciodată nu o să-ți mai cer nimic, dar acum așteaptă-mă. Am fost folosită de el. Mă simt murdară. Nu vreau să te ating încă. Trebuie să-mi curăț din vene veninul. Trebuie să-mi curăț pielea de superficialitatea atingerilor lui. Trebuie să uit promisiunile lui. Și apoi trebuie să-mi curăț retina de tristețea lui. Da, era un bărbat trist, atât de trist încât m-a confundat cu un îndulcitor pentru clipele de spaimă, știi tu, acele clipe când Universul se dărâmă la picioarele tale și tu nu poți să mai dai înapoi. Nu poți să-l mai reclădești. Poți doar să regreți că nu ai pus o cărămidă la timpul ei, la locul ei.
Așteaptă-mă să mă vindec de egoismul lui. M-a urmărit la fiecare pas așteptând să fac o greșeală. Mi-a indus cu nerăbdare vina și apoi, cu infinită bunătate, a savurat-o așa cum un copil savurează prăjitura dulce a bunicii. Tu nu meriți să-mi vezi ochii în lacrimi. Tu nu meriți să-mi vezi nici măcar ura din priviri, așa că așteaptă-mă să mă vindec. În toată zădărnicia lui a știut să mă rănească așa cum nu o mai făcuse nimeni, niciodată. M-a rănit cu blândețea cu care rupi o floare și o pui la piept să te bucuri de ea un moment. Știu, nu merită să vorbesc despre el, dar trebuie să o fac. Altfel, într-o altă zi, dintr-un viitor încă nescris, va veni, din nou, zâmbind în viața mea și regretându-și incapacitățile și impotențele, îmi va cere să-l iubesc. Iar tu atunci va trebui să-i înmânezi spusele mele. Știi și tu la fel de bine ca mine că va veni, mai devreme sau mai târziu, dar va veni.
Așteaptă-mă să mă vindec de nepăsarea lui. De indiferența cu care mi-a ascultat inima și apoi, asemenea lașilor soldați care fug din calea armelor, s-a întors în trecutul lui pentru a se mai îneca o dată. Nu, nu crede că merită salvat. Tu gândești frumos, dar cu ancora grea a trecutului nu poți glumi. El se reîntoarce când te aștepți mai puțin. Și apoi, de ce să-l salvez când el m-a înecat pe mine pentru a ieși la mal? Dar lasă asta acum, tu pregătește-te să înoți cu mine. Avem valuri de înfuntat, de văzut răsărituri, de alergat desculți prin ploaie. Gândește-te la noi și așteaptă-mă!
Nu mă întreba dacă era un bărbat frumos. Pentru că frumusețea lui venea din interior, din sfere încă neatinse de umanitate, și apoi, ți l-aș descrie în cele mai impecabile culori din Univers, iar eu trebuie să-l uit. Nu pentru tine, nu pentru noi, ci pentru mine. Ce să-ți spun despre el? Că ochii lui străluceau asemenea felinarelor după care te ghidezi într-o noapte fără lună? Ca privirea lui ma mai admirase în trecut? Poate sub alte gene? Poate în alta viata? Că părul lui negru și des imi trezea amintiri îngropate? Că autoritatea și mândria lui îmi aminteau de tata? Că buzele lui sculptau cuvintele când vorbea despre Dumnezeu? Că mâinile lui puteau clădi o lume în jurul meu? Că brațele lui puteau mișca munții din loc, dar nu puteau deschide viitorul? Nu vreau sa-ți mai vorbesc despre el! Hai sa vorbim despre noi! Avem atâtea să ne spunem...
Dar așteaptă-mă să mă vindec de dorință. Este doar o pasiune specifică muritorilor care se va stinge în timp, căci apa stinge focul... Lasă-mă să-mi fie milă de el așa cum mi-a fost milă de mine când, tăcută și neclintită, am asistat la valsul miresei lui. Îți promit că ecoul vocii lui se va pierde în primul răsărit al soarelui, dar lasă-mi noaptea asta să plâng în tihnă... Așteaptă-mă numai până în zori. Voi veni negreșit în brațele tale. Și dacă ochii vor fi umezi, tu să știi că roua dimineții este de vină... Ah! Și încă ceva! Să nu mă aștepți cu tuberoze! Nici cu crini! Nici cu bujori albi! Și nici cu trandafiri roșii! Florile astea le vom plata împreună în grădina noastră!