Calatoria cu RATB, un lux si o curata "inginerie"!

  

   Titlul nu este deloc ironic! Sa nu va ganditi ca ironizez transpiratia calatorilor, sau mizeria de pe jos, sau lipsa inspiratiei din graffiti-ul de pe scaune, sau amprentele lasate cu tot cu sudoare pe geamuri, sau levitatia de la orele de varf (spun levitatie ca nici nu atingi podeaua cu varful piciorului din cauza aglomeratiei). Nu! Nici pe departe!

     Stau in statia de la Gara de Nord, asteptand cu nerabdare troleul 85. Vine rar si ca sa nu ma enervez, il scot pe Camil Petrescu din geanta si ma relaxez cu descrierile lui. Mintea mea se delecta acum cu privelisti dobrogene, campii intinse, delusoare impadurite si balti verzi. In fata mea se aseaza un batranel, cam la 60 de ani neimpliniti, cu putina chelie si mustacioara alba. Parea din povestirea mea! Ducea in spate un fel de rucsaco-geamantan destul de incarcat. Venea de la tara si mergea la rude in capitala- banuiesc eu dupa hainele saracacioase ce le purta. Avea o figura blanda. Il incadrez in peisajul lui Camil Petrescu. Apare ca prin minune 85-ul! Imbulzeala mare la usi. Multe babe dichisite si impanate dau din coate sa urce primele si sa ocupe loc pe scaune. Am observat inca din copilarie ca troleul 85 e troleul babelor, probabil pentru ca traverseaza cateva zone candva boieresti. Si mai apoi, asta e ora lor! E aproape 12:00. Ma imping si eu printre ele sa prind un loc cu fata inainte. Vreau sa citesc si sa nu ma ia cu lesin! Se urca si batranelul din statie si ramane in picioare cu bagajul in spate. O baba sta insistent langa mine. Ma fac ca nu o observ! Eu vreau sa citesc si apoi, se tine destul de bine cat sa ma induplec sa-i cedez locul. Merg rar cu RATB-ul si doar atunci cand sunt distante mari, fara metrou, si presupun traversarea unei zone aglomerate. Decat sa stau la volan in trafic, injurand, mai bine stau pe scaunel in RATB, citind. Cu tramvaiul imi place sa merg! Ma simt putin intoarsa in timp, dar nu prea am rute comune cu sinele lui. Acum eram in intarziere, ca altfel as fi luat-o pe jos, printre blocuri, pe stradute laturalnice si as fi ajuns cu jumatate de timp peste RATB, dar cu cateve calorii bune in minus. Trebuia sa ajung pe strada Mantuleasa, vestita strada a lui Mircea Eliande. Trebuia sa tai Cismigiul dinspre Uranus, sa ies la Polivalenta, sa traversez Calea Victoriei, pasajul Universitatii, apoi biserica Armeneasca si imediat dreapta pe Mantuleasa. Fac asta intr-o ora! E minunat sa te plimbi prin Bucuresti dimineata, sau la apus. In fine, nu asta-i povestea. Povestea era in cartea lui Camil Petrescu care traversa Dunarea in acceleratul de 2:55. Mi se pare o coincidenta amuzanta: batranelul cu privelistea si 85-ul cu acceleratul. Dar nici asta nu-i povestea. Ci abia acum incepe adevarata poveste. La statatia Mihail Kogalniceanu se urca controlul. Eu aveam bilet ca doar d-aia stateam si jos, relaxata, citind. Spun asta, pentru ca de obicei nu iau bilet. Prea scumpe, dom'le pentru ce-ti ofera. Iau bilet rar, pe distante mari! Primul intalnit langa usa, batranelul meu. Il stiu din statie ca statea cu cartela de calatorii in maini si o studia pe toate partile. Probabil omul nu mai fusese in Bucuresti de pe vremea biletelor de hartie. Il vazusem si cand a trecut-o prin fata aparatului de taxat, dupa ce a urmarit cativa calatori facand acelasi lucru. Stateam linistita si ma delectam cu Dunarea care inundase prin juru-i. Ce sa vezi? Controlul concluzioneaza ca nu a taxat calatoria si-l mustruluieste de zor. Batranelul sustine ca trecut-o pe la aparat.
- Pai bine, dom'le si ce scria pe ecran?
- Nu stiu! Cum sa stiu?
- Pai n-ai citit?
- Pai nu vad fara ochelari! Si tot asa pret de o statie s-au contrazis. Batranelul exasperat ca nu intelegea cum nu vede controlorul ca el a "compostat" si sutinea sus si tare ca nu e vina lui pentru defectul aparatului.
- Dom'le dar nu ai auzit piuitul ca nu e in regula?
- Pai cum sa stiu io dom'le ca nu e in regula, daca nu stiu cum este in regula?!
- Pai de ce n-ai citit dom'le instructiunile de sus? De unde te-ai urcat?
- De la Gara de Nord!
- Pai vezi, dom'le? Aveai timp sa citesti ca suntem la Cismigiu!
- Pai n-auzi dom'le ca nu vad sa citesc?
     Nimeni nu zicea nimic. O femeie de vreo 38-40 de ani se grabea sa-si "composteze" cartela si era disperata ca aparatul e blocat de controlor. Controlorul nu o ia in seama, desi-i vede grimasele varuite in alb si muschii inclestati ai fetei, si ii cere batranelului sa coboare la prima. E musai sa-i dea amenda sau sa-i dea o alta cartela cu care sa mearga toata ziua nelimitat, contra sumei modice de 50 lei. Batranelul disperat, cu ochii bulbucati si aproape iesiti din orbite, incearca sa-l mituiasca cu 10 lei ca sa-l lase in pace. Pesemne ca venise cu trenul si "mersese cu nasul", astfel ca avea experienta in a da spaga. Insa controlorul, vizibil deranjat, si mai tare tipa si il acuza pe om ca d-aia nu merge statul roman, ca toti dau spaga. Batranelul este tare nedumerit si nu-si poate explica de ce sa mai cumpere o alta cartela cu calatorii nelimitate timp de o zi, daca el are deja una cu doua calatorii.
- Pai aia e dom'le ca mai ai doua calatorii. Trebuia sa mai ai una! urla controlorul facand zarva in jurul lui.
     Deja trenul meu trecuse Dunarea si peisajul imi displacea total. Liniste de mormant in masina, doar glasul autoritar si pitigaiat al controlorului se mai auzea. Ma intorc spre controlor care cerceta, cu sprancenele ridicate, buletinul batranelului:
- Da' nu mai bine l-ati invata dvs sa composteze decat sa-i tineti atatea predici? Nu va e clar ca omul nu este din Bucuresti si ca nu este vina lui pentru incompetenta aparatele voastre? Controlorul ramane uimit cu ochii mari atintiti spre mine. Tace. Masina ajunge in statia Universitate si controlorul il coboara pe batran luandu-l de brat. Usile se inchid si incep babele si restul calatorilor sa-si dea cu parerea. Femeia din fata mea se bucura ca a scapat.
- Noroc ca l-a luat pe ala ca altfel nu stiu ce ma faceam!
- E inadmisibil dom'le ce i-a facut! Chiar sa n-aiba pic de buna-vointa, saracul om chiar nu vedea si nu stia! zice profund ofuscata o duduie grasana care ocupa un loc jumate in fata mea.
- Pai ce io vad?! Nici io nu vad!? adauga o baba cu buzele subtiri si vopsite portocaliu.
- Eeee, trebuie sa-si faca norma! intregeste un domn.
- Pe tigani nu-i mai baga in seama! Nici nu se apropie de ei, ne ia tot pe noi astia contribuabilii! continua adanc vexata alta doamna.
- Pai n-ati vazut doamna ce hapsan? Ce-l costa sa-i composteze el calatoria?
- Pai nu, ca ei p-astia slabi de inger ii acosteaza si cu ei isi fac norma! concuzioneaza din nou domnul.
     Ei bine, toti care mai devreme asistasera tacuti la discutia dintre controlor si batranel erau acum foarte deranjati de situatie. Dar atunci cand trebuiau sa fie vigilenti ei priveau ca la teatru, mandri ca ei au "compostat" cartela cum trebuie! Unul n-a zis nimic si acum toata masina bombanea pe seama asta! Ma uit cu mila la ei! Imi vine sa-i strang de gat pana le iese falsitatea si ipocrizia prin toti porii. Aceasi iubire o au si fata de tara, identica cu cea pentru semenii lor.
     Incerc cu greu sa ma concentrez la plimabrea cu trenul prin vaile Dobrogei. Gandesc ca astia la angajare la RATB ar trebui sa faca niste cursuri de psihologie, sa fie capabili sa poata recunoaste cu usurinta omul care minte si cel care nu, asa ar da amenda doar celui care se face intr-adevar vinovat de netaxarea calatoriei. Asa ar fi dat poate liber batranelului speriat ca de moarte de sanctiunea primita fara voie si fara drept. Chiar atat de nemernic sa fii sa iei 50 lei unui om amarat de la tara ca sa dai statului? Mai ales ca omul si-a facut datoria si a cumparat cartela, ba mai mult a si trecut-o pe la "compostorul emancipat". Omul se vedea ca-i in varsta, dar parea imbatranit de poveri si greutati, si nu de suma anilor. Cu o profunda scarba ma dau jos la Armeneasca, cu o statie inainte de cea la care trebuia sa cobor. Merg pe jos, in timp ce citesc. Sunt dezgustata de oameni in general, iar acum cu atat mai mult. Intru pe strada Mantuleasa. Pun cartea in geanta si incep sa analizez cladirile. Caut din priviri casa pe care o descria Eliade in nuvela Pe strada Mantuleasa. Ma bucur ca inca mai exista case ce si-au pastrat arhitectura. Incerc sa uit intamplarea din 85 si sa-mi doresc sa fac parte din fantasticul lui Eliade si sa pot intoarce timpul la Gara de Nord, atunci cand batranelul n-a fost atent la taxare si eu sa-l fi ajutat. Asa poate controlorul ar fi luat la intrebari pe dama din fata mea care se bucura cu entuziasm crescut de raul altuia si salvarea ei!

Insomnia din bibliotecă

     De fapt, titlul trebuia sa sune asa: <Insomnia din biblioteca mamei>, pentru ca eu nu am inca o biblioteca, desi tare mult mi-as dori sa nu mai scriu pe masa din bucatarie, ci inconjurata de carti, la un birou. Singura problema ar fi ca as afuma cartile din cauza tigarilor! Dar asta e! Trebuie sa-mi las si eu amprenta intr-un fel. De exemplu, mama si-a lasat amprenta pe toate cartile. Prima pagina poarta cuvintele latinesti "Ex meis libris"(Din cartile mele) si o semnatura cu un nume diferit de cel pe care-l poarta. Am intrebat-o de ce a semnat cu alt nume si mi-a zis ca numele ei nu i-a placut niciodata. Daca inundatia din anii '70 nu-i ineca toate scrierile, posibil sa le fi publicat sub acest pseudonim.

     Nu pot sa dorm! Priveghiul la care am asistat mai devreme mi-a dat peste cap toate credintele...din nou! Ma simt inconjurata de moarte sub toate formele ei si ma ingrozesc ca nu-mi mai pot aplica regula gandirii pozitive. Pe masa din fata mea de mai devreme statea, intr-un sicriu frumos- daca exista asa ceva- o fata de 31 de ani. De ce? Din cauza unei raceli netratate la plamani? Mai exista astazi asa ceva? Se mai moare in mileniul 3 din asa ceva? Se pare ca da si eu sunt socata! Este a doua moarte pe care o traiesc in acelasi conditii! Sa fie vorba si aici tot de destin? Orele petrecute in atmosfera aceea sumbra mi-au rasturnat complet ideile. Incercam sa rememorez basmul <Frumoasa din padurea adormita> si ma enervam ca exista basme! Sunt contra povestilor, a basmelor si a desenelor animate! Sa nu mai existe! Invatam de mici ca inviem cu un sarut si niciodata nu ajungem sa traim asa ceva! In basme moartea nu are nicio putere, dar in realitate, ea detine controlul vietii!

     Vreau sa citesc o carte. Trebuie sa citesc o carte! Ar fi cam singura scapare de mintea mea care imi produce ganduri tragice. Vreau sa-i dau de lucru cu ceva descrieri grele pe care ea sa le transpuna in imagini si astfel sa ma lase in pace. Il caut pe Camil Petrescu. Tin neaparat sa citesc tot ce a scris acest om minunat. In primul raft de jos dau de Bacovia, volumul Plumb. Nu! Nu Bacovia! E printre putinii poeti care m-a facut sa citesc poezie. Si acum imi amintesc de sangele care curgea de la abator si de ploaia bolnavicioasa care nu se mai oprea. Nu! Cu atat mai mult cu cat si afara ploua! Clar, nu Bacovia! Daca as alege poezie ar trebui sa-l aleg pe Ion Barbu (Dan Barbilian), poeziile lui codate si cifrate i-ar da de lucru mintii mele dornice de obsesii distructive. Mai departe: Hegel - Despre arta si poezie. Rad. Proza despre poezie! Nu! Trec in viteza peste volumele eminesciene, ocupa doua randuri pe un raft, sunt toate editiile, si cele foarte vechi si cele reeditate cu noua ortografie. Mama il iubeste pe Eminescu si mi-a transmis si mie sentimentul, dar, cu siguranta, si-a pierdut din intensitate! Sar de rafturile cu poezie nu inainte sa ma impiedic de Vasile Alecsandri. Nu de poezia lui, ci de teatrul lui. Am citit doar Chirita in Provintie si stiu ca mi-a placut mai mult decat poezia lui, desi Iarna lui Alecsandri o recit in gand la fiecare prima ninsoare. Il caut cu privirea pe Cosbuc, nu pentru ca l-as citi, ci pentru ca versurile poeziei Mama incep sa le resimt acum cu alta intensitate si incep sa inteleg de ce plangea mama cand citea poezia..."Cu tine doua fete stau/ Si torc in rand cu tine;/ Sunt inca mici si tata n-au/ Si George nu mai vine."  Ajung la Tudor Arghezi si-mi amintesc poezia De-a v-ati ascuns- in care moartea este vazuta ca un joc; tatal isi obisnuieste fiii cu plecarea sa definitiva asemuind-o cu un joc de-a v-ati ascunselea. Ma intristez, imi dau seama ca mintea mea castiga teren si orice as face gandeste macabru. Ca sa o distrag scot proza lui Arghezi Cu bastonul prin Bucuresti. Ma fascineaza ideea de a citi iar si iar despre batrana capitala, enorm de mult schimbata in mai putin de un secol. Trec de Nichita Stanescu si il intalnesc pe Blaga, Lucian Blaga - Restituiri. Sunt curioasa de carte, cu atat mai mult cu cat nu sunt poezii. Deschid si citesc alandala:
"Faci parte dintr-o lume normala cat timp in viata esti constient manat de dorinti, dar devii anormal cand in viata esti inconstient manat de aceste dorinti."

"A nu-ti respecta dusmanul inseamna a pierde o sansa de a-l invinge."
"Realitatea e vina unui basm"
"Tacerea este umbra unui cuvant."
"Toleranta fara margini este o cochetarie cu sinuciderea."
"Sa nu te certi cu oamenii mai mult decat cu tine insuti."
     Am dat mintii de reflectat si ma bucur ca este de acord cu ceea ce i-am citit. Am intrat in lumea romanului si primul soc a fost Marcel Proust- In cautarea timpului pierdut. Sunt socata de cele 13 volume dedicate acestei cautari, ma rog sunt 11, ca ultimele doua se intituleaza Timpul regasit. Nu cred ca vreodata o sa gasesc timp sa le citesc. In zilele noastre, timpul este comprimat, si daca cineva l-ar cauta cred ca l-ar gasi in mai putine volume, si... oricum noi nu mai suntem adeptii romanelor-fluviu din secolul trecut, nu mai avem rabdarea sa le citim si apoi riscam sa incepem primul volum si sa nu mai ajungem niciodata la ultimul. Ma enervez! Iar am ajuns la moarte! Ma intorc la Proust, el vedea timpul ca pe ceva distructiv, ma rog avea 2 viziuni, cealalta era mai pozitiva. Eu nu cred ca exista timp! Eu cred ca noi l-am inventat pentru a ne explica aparitia ridurilor si vindecarea ranilor. Ceasul nu semnifica nimic! E o dilema veche de-a mea pe care am tratat-o in nuvela Monolog cu Timpul si pe care inca o mai tratez in mintea mea.
     Ma inveselesc enorm cand il intalnesc pe dragul Ionel Teodoreanu. Imi aminteste de copilarie. Il furam din biblioteca si fugeam in fundul gradinii, sub alun, si-l citeam: La medeleni, Turnul Milenei, Lorelei. Minunate amintiri imi revin de pe malul Dambovitei. Acolo am citit Ciresarii lui Constantin Chirita si Spuma zilelor a lui Boris Vian si Iubire magica a lui Vasile Voiculescu. Lostrita stiu ca am citit-o mai tarziu, cand am studiat-o in liceu. Imi vine sa o trezesc pe mama si sa o imbratisez pentru mostenirea data. Ultima oara mi-a recomandat sa citesc Accidentul de M.Sebastian. E cartea la Bucuresti si regret ca nu o am cu mine. Desi...nu, nu regret! Vreau sa citesc nuvelele de inceput ale lui Camil Petrescu. Vreau sa-i simt evolutia scrisului! Insa, in afara de Patul lui Procust si Ultima noapte de dragoste/ Intaia noapte de razboi, nu gasesc nimic de-al lui! Ah! Ba da! Un volum de poezie! Nu! Nu si tu! Sunt terorizata de poezie si asta pentru ca in ziua de azi, oriunde intri dai de cate un poet. Toata lumea scrie poezie! Poezie proasta si ieftina! In fine, nu gasesc nuvelele lui si nici dramaturgia: Jocul ielelor, Act venetian, Danton... Multe carti au fost imprumutate si pierdute! O greseala! Cartile nu se imprumuta! E ca si cum ai da cuiva pe maini averea ta sa o cheltuie!
     In schimb, Marin Preda detine cu superioritate un raft intreg: Marele Singuratic, Delirul, Viata ca o prada si multe altele! Nu-mi place descrierea lui! Nici n-am reusit vreodata sa ma ating de volumul doi al Morometilor! Nu-mi place atmosfera romanelor lui si punct! Am zis ca daca vad filmul Cel mai iubit dintre pamanteni, o sa reusesc sa-l plac mai mult, dar nici asa n-a mers! Nu stiu de ce, dar nu l-am placut nici pe Creanga si nici pe Marin Preda! Culmea este ca sunt fascinata de satul traditional si de obiceiurile romanilor...dar...imi place satul lui Sadoveanu. Pe cat il detest ca om politic, ca figura sociala, pe atat il ador ca scriitor. Si satul si taranul lui Liviu Rebreanu din Ion si Rascoala imi plac! Dar aici e alta poveste. Liviu Rebreanu, e pe locul intai in preferinte, dupa Mircea Eliade. Mi-am facut motto de viata din credintele lui Apostol Bologa, personajul lui din Padurea Spanzuratilor ("Sufletul tau sa fie totdeauna la fel cu gandul, gandul cu vorba si vorba cu fapta, caci numai asa vei obtine un echilibru statornic intre lumea ta si lumea de afara.") si mai apoi port numele personajului feminin din romanul Ciuleandra. Dar astea ar fi nimic fara romanul Adam si Eva in care ma regasesc cu tot cu iubire. Dragostea, reancarnarea, cautarea sufletului pereche, cele 7 vieti...toate astea imi sunt credinte in viata de acum! Raftul lui Rebreanu imi da de inteles ca mai am inca multe opere de-ale sale de citit. Trec cu vederea mai departe: Cezar Petrescu, Ioan Slavici, Zaharia Stancu- cu cele trei mari volume ale sale Frigul, Vulpea, Roza care m-au speriat prin design si nu m-au indemnat niciodata sa le citesc! Mai departe!
     Pe George Calinescu l-am citit in Enigma Otiliei, Cartea Nuntii si Bietul Ioanide. M-a fascinat felul in care vedea iubirea si drama intelectualului postbelic. Iubirea Otiliei o intalnim din ce in ce mai des in timpurile actuale- justificata sau nu, iar drama intelectualului, a arhitectului Ioanide, un artist pana la urma, este tot mai accentuata in ziua de azi, poate doar putin modificat unghiul de reflexie. Si merg mai departe, trec cu rusine de Seneca- Petroniu, Dostoievski- Idiotul, Crima si pedeapsa, Emile Zola- Paradisul femeilor, Baudelaire- Florile raului- aici suna mai bine in franceza: Les Fleurs du mal. Imi amintesc ca am studiat (de suprafata) estetica uratului din opera sa pentru un eseu la filozofie in anul intai de facultate, eu fiind la Politehnica! Ce ironie! Ce regret am dus pe umeri 5 ani! Timp pierdut intre fizica, matematica, diode si alte porcarii de genul. In fine, se pare ca mintea mea a trecut de la moarte la dramatizarea vietii si a destinului. Ma intalnesc cu Victor Hugo- Notre-dame de Paris si Mizerabilii. Am vazut filmul Les Miserables si n-am mai avut curiozitatea de a citi cartea. La fel am patit si cu Anna Karenina a lui Tolstoi si cu Pe aripile Vantului a lui Mitchell Margaret. Ma bucur in schimb ca am citit Erich Segal - Love Story, cu mult inainte sa vad filmul. N-am mai putut sa plang la film! Intotdeauna voi recomanda cartea si nu filmul!
     Dragul de Paolo Coelho, e si el cu cateva romane in biblioteca mamei. Sunt cadouri de la mine. Ne place. E usor, e comercial si ne-a prins pe amandoua. Preferata mea este Veronika se hotaraste sa moara, insa mama n-a citit-o. Scot Jurnalul unui mag de curiozitate sa vad daca si-a lasat amprenta pe prima pagina. Ciudat! Nu scrie nimic! Langa il regasesc pe Julio Cortazar - Sfarsitul Jocului. O porcarie! Ma uit pe prima pagina: Ex meis libris. Dedesupt: pseudonimul ales si un numar: 1038. Ma reaintorc la cartile vazute: Bacovia- Plumb:124, Caragiale: 203, 204, Gib I. Mihaescu: 381. Imi dau seama ca mama si-a numerotat cartile, dar nu inteleg in functie de ce. Presupun ca in ordinea achizitionarii. Dar Cortazar e vechi si are numar mare! Nu se leaga! O voi intreba!
     O carte imi atrage atentia si o scot din raft: Friedrich Nietzsche- Asa graita Zarathusta. O deschid la capitolul Despre moartea vroita, pesemne ca mintea se amuza copios acum. Incep sa citesc:
" Unii mor prea tarziu, iar altii prea devreme. Preceptul "sa mori la vreme", ne suna inca prea ciudat. Sa mori la vreme - acesta-i sfatul lui Zarathusta. Dar cel ce n-a trait la vreme, cum ar putea sa moara la vreme? Mai bine nu s-ar fi nascut. (...) Cu totii iau moartea-n serios, caci moartea nu li-i inca sarbatoare. Oamenii nu stiu sa sarbatoreasca cele mai frumoase sarbatori. (...) Omul ce a stiut sa-si implineasca soarta, moare ca un invingator, de-o moarte care este a sa, inconjurat de cei ce-i sunt fagaduinta si nadejde."
     Ei bine, in sfarsit mintea s-a linistit. A functionat legea atractiei. Am atras ceea ce-mi doream: raspuns la moartea timpurie. Pun cartea in raft si il scot pe Sadoveanu. Volumul gros necitit, cu numarul 247: Locul unde nu s-a intamplat nimic, Demonul tineretii, Oameni din luna. Imi plac titlurile. O pun deoparte.
     Imi dau seama ca s-a luminat de ziua abia cand mama intra in biblioteca. Imi explica ca avea candva o fisa intocmita exact ca la biblioteca si din acest motiv sunt numerotate cartile astfel. Aflu ca ceea ce am cautat eu toata noaptea, se afla la mine in camera in mini-biblioteca creata de mine in copilarie. Acolo i-am strans toate cartile care mi-au placut sau pe care urma sa le citesc. Nu erau multe fata de ce mi-as fi dorit! Tot ce a scris Mircea Eliade (mai putin Istoria religiilor) era strans acolo. Ma uit cu regret. Am citit tot ce a scris Eliade, ba unele le-am citit si de 2 ori si inca le-as mai citi si a treia oara. Era si Camil Petrescu cu teatru sau. Il iau si decid sa invat sa scriu si eu teatru. Mama insa imi recomanda altceva si-mi promite a dupa ce voi citi acele volume, grele si mai mari ca o caramida, voi putea scrie dramaturgie: Eugene O'Neill - Teatru, nr 165. Il iau la pachet dar nu-i garantez ca il voi si deschide!
     Ma pun in pat si citesc prima nuvela a lui Camil Petrescu: Cei care platesc cu viata, nr 311. Are doar 20 de pagini mici. Nu ma impresioneaza cu nimic scrierea, insa imi dau seama cat de tare l-a obsedat pe scriitor razboiul. Este aceasi imagine a razboiului absurd, demitizat, cu oameni morti fara rost, intalnita si in romanul Ultima noapte de dragoste/ Intaia noapte de razboi. Cartea nu-mi da pace si adorm cand rasare soarele cu amarul ca nu-l pot intalni pe autor. Tare multe sfaturi si critici i-as cere! In nuvela Manusile, realizez ca personajul este tot un artist ca si in precedenta, la fel ca toate personajele lui Mircea Eliade si la fel ca toate personajele construite de mine pana acum. Of, artistii astia au impresionat mereu! Observ ca il macina ceea ce ma macina si pe mine: artistul care moare de foame in fata analfabetului imbogatit politic.

Cum se despart barbatii

Ups...iar mi-a picat insomnia pe voi! Dar stiu ca nu o sa va suparati, ci o sa va amuzati!

     Domnii mei, sunteti atat de pretentiosi, atat de infatuati si atat de egoisti ca nu va puteti da seama cand intreceti limitele. Voi, dragilor, sunteti niste inadaptati sentimental, sunteti niste masculi in calduri, care nu au capacitatea intelectuala de a intelege o femeie. Voi nici nu stiti sa visati la femeia ideala, dar cand va saturati de partenera ii spuneti cu nonsalanta “imi pare rau, nu esti ceea ce cautam!” Pai voi habar nu aveti ce cautati, dar va folositi de asta ca alta scuza nu ati fost capabili sa inventati! 

     Daca gasiti o femeie cu care sa va distrati, va dati seama ca nu e si gospodina, prin urmare nu e femeia ideala pentru voi! Daca, din contra, gasiti o femeie de casa, nu va place ca nu stie sa o suga cum trebuie! Pe cealalta parte, daca e prea buna la pat, afli ca si prietenii tai sunt de aceasi parere! Daca iti face surprize, te asteapta cu lumari si sampanie, atunci e prea romantica si nu e genul tau. Daca injura- nu-ti place, daca nu injura- e momaie! Daca nu te inseala, zici ca e inebunita dupa tine si nu-i mai dai atentie! Daca iti spune ca te iubeste, te sperii! Daca nu iti spune, are pe altul! Daca va place totul la ea, nici nu conteaza asta atata timp cat nu asculta aceasi muzica ca si voi si lista ar putea continua...

     Bun! Acestea fiind spuse sa ne limitam atentia pe momentul despartirii. De ce va despartiti nu comentez ca vorba aia, fiecare cu pasarica lui! Dar ce fac domnii nostri cand se satura de iubita? Pai unii sunt cavaleri si isi invita viitoarea fosta iubita la o cina in oras. Acolo, in acel cadru minunat, cand tu te bucuri de moment, ei isi arunca bomba: "stii, tin mult la tine, dar...intre noi ceva nu mai merge!" A dat bomba, te-a intoxicat si nici nu are rost sa-l intrebi ce-i acel "ceva" care nu merge, e de ajuns sa te lingi pe degete si sa-l lasi sa plateasca nota! Unii, mai incapabil sa rosteasca fraza cu "ceva-ul" care nu merge si speriati tare de polologhia de dupa si de lacrimile tale de crocodil, nu mai raspund la telefon cu zilele, pana, fie ti se tocesc tie degetele de format numarul lui, fie il dai dracu printr-un sms. Altii, mai indecisi, iti aduc floricele si prajiturele, si-si cer iertare de mama focului ca nu au mai mult timp sa stea cu tine. Astia-s periculosi rau, ca te tin la cald... pana te racesti singura! Unii, si astia sunt la fel de periculosi, dau vina pe tine. Ba ca nu mai esti ca la inceput, ba ca nu stiu cand ai gresit, ba ca ti-ai schimbat culoarea parului, ba mai mult devin si brusc gelosi si cauta nod in papura orice ai face. Certuri, texte, nebunii, pana zic gata: "cu tine nu se mai poate, eu am incercat!" Poti sa promiti tu marea cu sarea si sa-i juri ca te vei schimba, el nu mai are, vezi dom'le, incredere in tine! Astia te lasa in adanci depresii! Unii sunt atat de nesimtiti incat nu se sinchisesc nici macar sa termine cu tine pana sa se sufoce in alta. Ii doare fix la basca de relatia voastra. Isi lasa ostentativ telefonul pe masa, poate totusi vei citi si tu mesajele de la cealalta si il dai afara, scapandu-l astfel de alte explicatii, pe care, oricum ii era imposibil sa le dea. Mai sunt si mitocanii! Astia se despart cu tipete, strigate, injuraturi, spart de geamuri, aruncat de telefoane si altele de genul! Aaa, era sa uit, mai sunt si unii care se despart plangand. Ei pun punct si tot ei plang in hohote. Astia dramatizeaza mai ceva ca in telenovele si au texte de-ti vine sa-ti tai venele, nu alta: "nu te merit! esti prea buna pentru mine! nu e vina ta, eu sunt un dobitoc". Astia te traumatizeaza! Dar de ce plang, nici pana in ziua de azi n-am reusit sa aflu!
     Daca mai stiti si alte specimene, tare m-as bucura sa le facem o disectie aici!

     Dar sa nu credeti, dragilor barbati, ca am ceva cu voi! Nici pe departe! Eu va marturisesc cu mana pe inima ca noi, femeile, va intrecem la capitolul asta. Noi avem un intreg scenariu de despartie si oricare ar fi cauza, tot voi rezultati cei vinovati!
     

Ce sa-ti dau copilul meu?

     Copilul meu, ai venit intr-o lume urata, o lume nesigura si, plin de lumina, stai pe marginea unei prapastii. Tu inca nu stii! Copilul meu, iarta-ma, iarta-ma ca te-am nascut! Iarta-ma ca te-am condamnat! Nu am facut-o din egoism, ci din dragoste de tine! Sa stii, copilul meu frumos, ca iubirea nu este asa cum o stiai tu de acolo. Nu! Pe pamant iubirea inseamna si durere si chin si sacrificiu. Da, te-am sacrificat, copilul meu, din iubire pentru tine! Este o ironie! Stiu! Vei mai intalni aici multe ironii, dar tu sa fii puternic si sa fii bun. Despre bunatate te voi invata pentru ca nu prea o sa ai ocazia sa afli singur, oamenii buni sunt rari, dar daca-i vei intalni, sa-i pretuiesti! Iti voi face cunostinta cu mandria si orgoliul dar tu, copile, sa nu le cauti mai departe! Sa te feresti de lasitate si de minciuna, promit sa te invat dispretul, dar niciodata, auzi, copile, niciodata sa nu ajungi sa te dispretuiesti, nici pe tine si nici pe altii.
     Iti fac bagajul pentru viata, iti pun si carti si muzica si poezie, iti pun si un creion, sa-l folosesti dragul meu copil! Cu el sa inveti sa ridici barierele societatii si doar el sa-ti fie singura arma. Nu vreau sa-ti povestesc de lupte si de razboaie, le vei intalni oricum. Sa stii ca oamenii se lupta si umbla in haite la fel ca lupii, dar, lasa, o sa-ti povestesc cat mai tarziu posibil despre asta! Tu sa ai grija de creion!
     Sa iubesti natura, iti pun paduri si flori in bagaj, sa iubesti animalele si sa arunci vechile carti de povesti, nu mai corespund de multa vreme. Of, copilul meu blond, cum sa te invat onoarea intr-o lume fara onoare, cum sa te invat dreptatea si corectitudinea cand nimeni nu le mai cunoaste? Din putinul lasat de noi, ma rog sa apreciezi valorile si sa iubesti istoria!
     Ce sa-ti dau copilul meu? Iti dau iubire pentru arta, respect pentru stramosi si credinta in Dumnezeu. Iubitul meu copil, tu doar Lui sa te inchini si de vei cadea, sa te stergi de praf si sa zambesti! Nu am mosteniri si nici averi sa-ti las, sa nu suferi pentru asta, vor avea altii si ai sa razi de schimonoseala de pe chipurile lor. Vei afla ca dau bani grei sa cumpere ceea ce eu iti voi lasa in suflet: fericirea si libertatea! Sa nu crezi ca astea se pot masura in bani si cine crede asta, vei vedea singur, ca va schiopata intr-o zi!
     Nu pot sa-ti dau frumusete! Asta singur o vei capata, prin fapte nobile, prin ganduri curate, prin vorbe intelepte. Asta este un secret si putini il cunosc, eu ti-l impartasesc de mic: sufletul si doar el e responsabil de trasaturile chipului tau! Ai mare grija cum ti-l pastrezi!
     Mai am ceva ce-ti dau, mi-e frica sa-ti vorbesc acum, e taina mortii. Vei vedea ca te vei gandi singur la ea, te va speria la inceput, dar mai apoi, o vei astepta ca o eliberare! Ai grija, e un joc periculos si necinstit!

Ajutor! Moare Arta!

   "Dragul meu cavaler, de focul noptilor traite si de lumina zilelor ce vor veni, te astept negresit la Sinaia. Aici aerul e mai curat si-ti lasa mintea mai libera. Vom scapa impreuna de fraie! Planurile noastre sunt marete si DEPASESC orice GRANITA. Biletul de tren e doar dus si este in plic. P.S: Sper ca ai schimbat-o pe Olga si ca ai divortat-o de mitocanul ei sot! Stii si tu ca nu o merita! Olga are nevoie de libertate si de iubire! Sa aduci cu tine manuscrisul si economiile. Urmeaza zile pline! Voi fi pe peronul garii, asteptandu-te! Te iubesc!"

     Este un fragment dintr-o scrisoare de dragoste din anul 1957. Cu mare curaj il scriu aici; face parte din ultima mea nuvela pe care o apropii de final. O iubire tragica dintre un scriitor al acelor vremuri si o evreica. Nu stiu daca iubirea e tema principala, sau conditia artistului de atunci, care era la fel de tragica (sau mai tragica) ca si acum. Poate fragmentul e doar un pretext pentru ce am de spus, pentru ca in noaptea asta vreau sa injur! Moare arta! Moare Eminescu! Moare Caragiale! Moare Eliade! Moare Sadoveanu! Mor toti si murim si noi cu ei!
     Scriind imi dau seama cat de multe asemanari, dar si mari deosebiri, exista intre anii de dupa Al doilea Razboi Mondial si ziua de azi, vorbind strict din punctul de vedere al artistilor, mai ales al scriitorilor. Atunci ajungeai sus daca erai cu Partidul, azi ajungi sus daca esti pe tv, atunci, in acea cruda perioada, nu prea conta talentul daca in scrierile tale nu "vedeai lumina de la Rasarit", acum nici nu mai vorbin de talent, vorbim de comercial si de mari bloggeri care arunca "chestii" pe pagini si ajung celebri. Atunci mureau poeti si prozatori pentru a-si apara scrierile, azi ne delectam cu texte ieftine si usoare, articole de duzina, usor de digerat, luate de prin presa sau inspirate de pe site-uri de rahat cu nume sonore. Azi, daca avem bani, scoatem carti pe banda rulanta, cred ca si voi ati observat ca toate vedetele lanseaza cate o carte, ba cu tema culinara, ba astrala, ba conjugala, ba mai mult, scot si carti de sfaturi, la care adauga cateva poze "marfa", facute de X- mare fotograf si iata ca prostimea cumpara! Mai sunt si autori adevarati, dar, din pacate, sunt putini, atat de putini ca nu razbesc multimii si operele le stau prafuite prin rafturi dosite. Sper ca macar Uniunea Scriitorilor sa nu vanda locuri! Ne indobitocim, fratilor! Unde dracu se duce arta? De ce schiopateaza toti artistii? De ce exista actori care vand bomboane la colt de strada, pictori si sculptori care deseneaza tatuaje, muzicieni care canta la metrou? Aaaa, sau, pardon, asteptam sa moara ca sa-i recunoastem! Uitasem ca post-mortem e mai bine vandut! Cui ii pasa ca exista oameni care-si vand cartile vechi, cartile iubite, cartile muncite, la mijloc de bulevard, pentru un colt de paine? Sunt absolut convinsa ca plang aproape singura aici; multi se uita la Capatos, multi isi fac griji pentru ziua de maine, altii asculta manele iar altii sunt prin cluburi si cafenele de Dorobanti. In fine, eu m-am descarcat! Noroc ca pot sa-mi arunc o parte din furie pe dragele mele personaje!

Si m-am indragostit de tine

     M-am indragostit de tine! Gata! E sigur! Am auzit cand mintea i-a confirmat sufletului! Pana acum gasea tot felul de scapari, ba ca esti nesuferit, ba ca esti ingamfat, ba ca esti pretentios, ba ca esti morocanos, ba ca esti prea mic, ba prea inalt, prea slab, prea gras. Ajunsese sa-i spuna si ca esti prea frumos! Auzi tu, si-a permis sa te critice ca esti prea frumos! Ha! Dar sa stii ca sufletul n-a stat linistit si a scos imediat resursele de bunatate si de caldura si, printr-o polologhie specifica (n-ai vrea sa o auzi), i-a transmis mintii ca si eu sunt la fel de frumoasa, sunt chiar asemeni tie. N-a avut incotro, a trebui sa accepte. Am fost suparata pe minte, pai si-a permis sa inventeze o intreaga poveste murdara despre tine, cum ca tu iubesti pe alta, ca alta iti tulbura noptile si-ti trezeste simturile, cum ca ochii tai admira alte forme si ca buzele tale tanjesc dupa o alta sarutare! Gandise ea ca in ziua aceea, in parc, cand ploua si tu nu aveai umbrela, o asteptai pe ea si ca atunci, in fata teatrului, cand erai trist si abatut, tocmai o vazusei la brat cu altul. Saracul sufletul meu, nu mai vroia sa stie de tine. Si apoi a mai fost si scenariul ala diabolic in care tu, cu sticla de vin rosu in brate, te duceai grabit undeva, probabil spre ea, si cosmarul acela cu voi doi imbratisati. Nu vrei sa stii prin ce chinuri a trecut bietul meu suflet. O perioada mintea castigase. Te trecuse in rezerva, erai ranit in razboiul cu dragostea si nu lasa deloc privirea sa te caute. Treceai pe langa mine si ma faceam ca nu te observ. Sufletul meu se intorcea dupa tine, te-ar fi invitat la dans, dar se temea de respingerea ta.
     De curand i-am dat de lucru mintii. I-am sugerat ca ar fi bine sa iubesc pe domnul acela cu chelie si cu ceas de aur. Stii ce a facut? S-a concentrat intens pe el si imi transmitea ironic, din cand in cand, ca tu esti doar un biet artist. Habar n-are ea ca sufletul meu adora arta! Abia atunci am putut sa-mi dau seama ce minunat esti, ce zambet perfect ai, ce ochi plini de caldura, ce gropite jucause au obrajii tai si parul tau negru si carliontat cade perfect peste umeri... Imi place cand iti pui masca seriozitatii si devii sobru; esti exact ca un cavaler ce imbraca armura. Esti adorabil! Da, m-am indragostit de tine exact ca o adolescenta care se amorezeaza de profesorul de matematica sau de fizica sau de istorie. Si ce?! Eu am curaj sa te invit la dans!
     Mintea te-a analizat indelung si mi-a transmis un catastif de ganduri despre tine, unele mai negre ca altele: ca esti impunator si rece, insensibil si nemernic, dur in fapte si taios la vorba, prea cumpatat pentru mine. Ca esti superficial in dragoste, ca esti constient de farmecul tau si ca astepti femeile sa ti se inchine...of, mi-e atat de greu sa o contrazic aici, la partea cu femeile! Le vad cum mor dupa tine, le vad cum iti sorb cuvintele, le vad cum transpira langa tine, le vad dorinta de pe chip, dar tu sa nu crezi ca femeile astea sunt capabile de sacrificii pentru tine! Nu! Sa nu le crezi buzele muscate si ochii umezi! E doar pura pasiune! Si eu te-am dezbracat de mii de ori, si eu am facut dragoste cu tine in zeci de nopti, chiar si in tramvai, dar abia azi mi-am dat seama ca esti mai mult decat un barbat frumos. Esti nobil, esti inteligent, esti integru, esti artist, esti tandru- imi dau seama dupa felul in care iti strangi pumnul, esti misterios, prea misterios cateodata, esti glumet si simt franturi din inocenta copilariei in rasul tau, esti timid si curajos in egala masura.
     Ti-as da un joben si te-as invita sa castigam bani zambind trecatorilor la colt de strada, sa vindem vise muritorilor si sa ghicim in palma tigancilor. Ti-as propune sa ne jefuim de zambete si sa le imprastiem in piata, sa plantam flori pe bulevard, sa prindem timpul si sa-l dam copiilor, sa mancam acadele si sa le impartim cu cersetorii. Cu tine de mana, as scrie o carte despre mare, as sculpta aerul, as picta iubirea, as dansa desculta in varf de munte si m-as impiedica doar de stele. Dar n-am curaj sa-ti spun ca te iubesc, n-am curaj nici macar sa-ti zambesc, nici acum nu stiu unde te duceai asa grabit cu sticla aia de vin rosu...