Eu plec si tu ramai

Iti sorbeai cafeaua cu pofta. Eu iti povesteam. Iti povesteam despre mine. Ti-am spus totul. Te-am lasat sa ma cunosti dincolo de tiparele societatii. Stiu, cafeaua era fierbinte si tu nu te puteai concentra la vorbele mele. Altadata te inecai cu zat si iar nu erai atent. Dar eu, eu ti-am spus tot luxul amanuntelor pe care doar oglinda le stia. Tu te-ai incurcat in pauze, in nume, in ani si n-ai descifrat alfabetul meu. Am pierdut zile intregi povestindu-ti cu detalii copilaria mea, iubirile mele, pasiunile mele dar tu cautai personaje si te ancorai in ochii mei. Am trecut cu prezentul de mana prin fata ta si ti-am cerut sa-mi fii calauza, dar tu, tu te-ai speriat de sinceritatea glasului meu si ai crezut ca niciodata nu am sa tac. Azi am tacut. Tacerea mea si linistea bratelor mele te-a incuiat in stramtoarea ideilor tale. Azi puteam sa fiu a ta. Azi puteam sa trec peste prejudecati si tipare si puteam sa te insotesc, nebuna, despletita, la vanatoare de lalele. Dar vezi, tu n-ai stiut sa asculti. Si nu, nu te-am avertizat niciodata. Speram ca tu sa deslusesti ce va urma. Am fost sincera cand ti-am citit in stele ca ma vei pierde. Am fost blanda cand ti-am marturisit ca te iubesc. Dar azi, azi nu ma mai regasesc in cuvintele mele de atunci. Si totusi, ti-am pregatit cuminte, umila, cafeaua in fiecare dimineata. Ti-am recitit fragmente din trecut, ba chiar ti-am pictat ecoul glasului tau in culorile curcubeului. Dar tu, orb si plictisit, puternic si las, iti furisai atentia pe fereastra. Observai toamna, numarai frunzele cazute si cantai in gand refrene de melodii vechi. Nu aveai timp pentru mine decat dimineata, la cafea si nici atunci timpul tau nu era al meu. Era tot al tau, al gandurilor tale cateodata prea batrane pentru lumina viselor mele. Ajungeai tarziu acasa si zambeai spunand ca viitorul ne apartine. Ei bine, azi, ti-am lasat un viitor pustiu. Tu il vei umple cu atingeri ieftin parfumate, cu zambete false in poze fortate, cu animale moarte. Hohotele tale de ras se vor izbi de peretii goi ai casei si se vor prelinge-n lacrimi Nu voi mai fi langa tine sa-ti torn cafea in cana preferata. Vei ramane asa cum te-am cunoscut, nefericit si singur.
Stiam ca ma vei pierde, dar nu stiam cand. Stiam ca ma vei pierde dar nu credeam ca atat de repede. Libertatea mea inchipuita te-a speriat si ai devenit, prin propria-ti definitie, liber. Si nu, nici daca vei invata sa faci cafea nu voi mai sta langa tine, dimineata, la masa sa-ti vorbesc. Si nu, nici toate lalelele din gradina nu ma vor intoarce acasa. Geamantanul meu e plin cu vise despre mine. Am impachetat timpul tau si ti l-am lasat la locul lui, in viata ta. Plec singura. Te las ravasit. Plec fericita. Te las amar. Plec cu sperante. Te las abatut. Eu plec si tu ramai.

Nu mai am nevoie de tine...

Cu ani in urma am intalnit o pasare mica, lovita, cu aripile frante, zbatandu-se intre trecut si viitor! Am cuprins-o cu toata puterea bratelor mele, mici pe atunci, mi-a fost draga si am invelit-o cu dragoste pura. Am ingrijit-o zi de zi, an de an si ma uimea cat de frumoasa crestea, ce penaj superb, ce ochi stralucitori... am numit-o porumbel pentru ca era sfanta pentru mine! Am trait pentru ea, am luptat pentru ea, am continuat pentru ea! Nu vroiam sa fie inchisa in colivia unui destin urat, nu vroiam sa fie prinsa intr-o cusca otravita! Si anii au trecut... Acea pasare mica, neajutorata, abandonata, s-a transformat in vultur... un vultur cu penaj si ochi de porumbel! Un vultur hain ce se hranea din durerea mea si ciugulea cu sete ramasitele vietii mele... Am ingrijit si am iubit un vultur! Ce tare m-a inselat penajul si cantecul dulce! A adunat frimitura cu frimitura prosperitatea, a strans avar bucatelele de implinire si astfel a invatat sa zboare! Dar era vultur si a zburat prea sus, pe culmi de avaritate, desfrunzite si secate de moralitate! Se intorcea mereu mai sarac de mandrie, mai gol de decenta, mai pustiu de sentimente! Credeam ca ma iubeste, dar vulturul nu stia iubirea, nu invata recunostinta, el doar vana! A asteptat sa curga prima picatura de sange si a atacat! Cu gheare murdare de gunoi, cu ciocul mirosind a cadavre m-a sfasiat uitand ca inca n-am murit! A devorat cu lacomie toti anii de grija, de iubire, de devotament. Si-a desfacut aripile si mandru s-a inaltat deasupra lesului; din ochii vicleni, sclipind murdar, ma sagetau cuvintele: "Nu mai am nevoie de tine!"

Noaptea liliecilor

Ma uit la ceas si gandesc ca ar trebui sa dorm. Este ora 02:00. Nu-mi pare rau. Noaptea de vineri este preferata mea. Imi pare a fi cea mai lunga si linistita noapte dintre toate. Inchid cartea, sting tigara si urc in dormitorul de la etaj. In casa asta nu mai sta nimeni. Candva, demult, aici locuia familia, dar azi nu mai sunt. Am ramas singur. Eu, gandurile si cartile mele vechi. Vin foarte rar aici. Doar atunci cand inspiratia imi da tarcoale si dorinta de a citi si reciti cartile prafuite din biblioteca ma domina. Nici biblioteca nu mai este ce-a fost odata. Multe din carti au fost roase de soarici. Acum nici ei nu mai vin. Cred ca s-au saturat de atata singuratate si pustietate sau poate si-au terminat de ros autorii preferati.

Desi este sfarsit de septembrie, noaptea revarsa un aer cald. Parfumul trandafirilor tarzii inunda curtea si-l simt inecacios...sau poate m-a cuprins pe mine oboseala. De obicei aprind toate luminile in curte, dar asta seara las luna plina sa-si indeplineasca misiunea. Si apoi, ar fi pacat sa nu-mi bucur ochii cu imensitatea verde ce ma inconjoara din toate partile. Lumina lunii ii da o culoare unica, greu de descris in cuvinte. Imprejurul meu este zavoi inclestat de liene si doar un rau il taie curajos. Poate si cateva oratanii de-ale locului. Vecinii sunt departe. Abia daca le percep luminile din locuinte. Insa asta seara asta este priveghi intr-una din case si luminile, toate aprinse, taie vazduhul mai puternic ca niciodata. Nu ma sperie apropierea de un mort. Chiar ma amuza ca tocmai in seara asta s-a intamplat. Ar fi avut atata timp sa moara si el si-a ales intocmai noaptea mea de vizita.

Aprind veioza si cu gesturi obosite imi pun pijamaua. Ascult cateva urlete de cucuvea si adorm. Un zgomot neinteles ma face sa tresar din somn. Simt inima batand cu putere. Ce sa fi fost oare? Raman atent, cu ochii atintiti catre geam, insa doar greierii raspund ascultarii mele. Ma uit la ceas. Dormisem pret de cateva minute. Atipesc din nou si zgomotul, de asta data mai profund, ma sperie din nou. Vine din pod. Mii de gherute par a zgaria pardoseala. Eh, pasarile astea! Si-au facut probabil cuib acolo. Oboseala imi lasa o moleseala absurda in corp si aleg sa inchid ochii. Dormeam profund cand a inceput razboiul in pod. Falfait de aripi si lovituri in zid m-au facut sa sar din pat. Aprind veioza nervos. Stiu ca pasarile dorm noaptea. Sa fie o turma de soarici? Nu, ca astia nu au aripi. Somnul mi-a fugit si aleg sa cobor in biblioteca sa fumez o tigara. Imi torn coniac in pahar si trag draperiile grele. Admir gradina batuta de luna. Pacat ca balariile au impanzit-o si nu ma pot plimba prin ea. Candva aici era o livada minunata. Pomii rodeau si iarba era frageda si moale. Randurile de zarzavat erau perfect aliniate si via inca facea struguri. In fine, ma amarasc degeaba. Vremuri apuse, oameni morti, casa rezistenta.

Ceasul indica ora 03:00. Ce greu trece timpul asta! Adorm. Un zgomot ca de scaun trantit ma trezeste din nou. Ale dracului pasari! Daca as avea o scara sa urc in pod sa le trimit in pustietate. Zgomotul se inteteste. Mi se pare ca seamana cu pasi de om. Pasi mici si atent calcati. Ma sperie asemanarea. As prefera pasarile. Un urlet de cucuvea se distinge, din nou, in apropiere. Transpiratii calde si reci ma trec pe sira spinarii. Imi simt pulsul zvacnind si inima zbatandu-se ciudat. Ce prost sunt! Ce om nebun ar locui in podul casei mele? Un ras natang imi schimonoseste fata. Iau o carte si incerc sa citesc. Pasii de sus si loviturile scurte si dese din perete nu-mi dau pace. Sa fie oare un strigoi? Sa ma bantuie sufletul vecinului mort? Nu mi-ar parea rau. Nu-mi displac companiile bune. Rad zgomotos si bat si eu in perete. Ba mai mult, ma urc pe un scaun si dau cu pumnii in tavan. Vacarmul se opreste. Ciulesc urechile si mai tare. Nimic. Pe semne am speriat bietele pasari. Pacat ca mi-am speriat si somnul. Ma uit la ceas: 04:00. Ma plimb nervos si greoi prin camera.

Freamatul incepe din nou. Din cand in cand seamana cu un scartait de usa veche. Cine stie ce o mai fi si in pod. N-am mai urcat acolo din copilarie! Si totusi, acolo se da o lupta! Disting chitait de soarici. Este bine. Tot e si asta o companie! Oboseala ma rapune si adorm din nou. O lovitura in geam ma sperie ingrozitor si sar din pat. De data asta nu mai pot crede in soarici si pasari. Raman intepenit cu ochii atintiti catre geam. In camera simt o zapuseala apasatoare. N-am realizat cand sentimentul de frica a pus stapanire pe mine. N-am mai simtit atata groaza de la ultima inmormantare la care am participat. Imaginile alaiului de nunta care conducea mireasa la groapa si toate acele simboluri intoarse mi-au dat fiori ani de zile. Iata ca spaima aceea s-a intors din nou la mine. Aprind luminile in toata casa si in curte si deschid larg ferestrele. Un stol de lilieci ametiti da tarcoale casei. Lumina i-a orbit si se invart in cerc. Ma linistesc. Ei sunt tovarasii mei din pod. Ceasul indica 05:30. Incredibil ce greu trece timpul in noaptea asta! Cobor si-mi fac o cafea tare. Soarele va rasari la 7. N-am incotro si trebuie sa-l astept. Doar asa voi putea dormi si eu. Nu pot sa ma supar pe haita de lilieci si nici n-am dreptul sa-i gonesc. Ei vin doar in casele pustii...

Ziua in care copiii vin la mal. Scrisoare catre europeni.

Cand am vazut poza acelui copil sirian adus la mal de valurile Mediteranei, mi-am amintit de un film vechi, din 1967, un film pe care nu l-am vazut, dar pe care mama a stiut, candva in copilarie, sa mi-l povesteasca cu lux de amanunte: The day the fish came out (Ziua in care pestii vin la mal). Este o comedie tragica care se poate transpune cu nonsalanta in zilele noastre, doar ca acum, mai grav si mai dureros, este ca pestii sunt copiii.

Frica de noi sau de Islam?

Unde-i umanitatea din voi, frati europeni? Voi cum ati reactiona daca ati fi in locul lor, in locul celor ce-si lasa casa si stramosii pentru un colt de paine? Cum puteti sa aruncati cu pietre in cei ce sunt la pamant? Asa v-a invatat Iisus al nostru? Argumentati ca Europa va fi islamizata... Oare chiar va temeti de asta sau e doar un fals pretext? Am tot respectul pentru musulmani pentru ca ei stiu sa-si respecte Coranul si astfel sa-si duca mai departe credinta in Allah. Dar voi? Voi, dragi europeni, oarecum frati, voi va lepadati inca de la primul cantat al cocosului! Cu toate ca si eu critic restrictiile, indoctrinarea si exagerarea din Islam, ce ma face pe mine sa fiu mai presus daca acum, la ananghie, eu ii reneg, ii decad din rangul de oameni si-i tratez mai rau ca pe niste animale? Daca ati fi avut credinta atat de puternica ca a musulmanilor, acum nu va era frica de islamizare. Acum ati fi intins o mana celor, care din simpla dorinta de a trai, mor, mor asfixiati, mor inecati. Si poate da, poate se fac vinovati de lasitate, poate se fac vinovati ca fug si-si parasesc tara, dar oare mai au ei pentru ce lupta, cand nici razboiul lor nu le mai apartine? Oare cati dintre voi ati muri in zilele noastre, cu demnitatea pe piept, din patriotism? Noua, romanilor, ne ramane doar mandria ca suntem urmasi ai lui Mihai Viteazu, Stefan cel Mare si Mircea cel Batran si ne mai ramane, drept icoana, exemplul Brancovenilor. Si sa dam masca jos si sa gandim la rece: imigrantii nu au nicio putere atata timp cat noi nu le dam putere, iar voua, de fapt nu va este frica de ei, va este frica de religia lor. De fapt va este frica de voi, va este frica ca va veti ceda singuri credinta. Ei nu vin sa ne infrunte, ei vin ca sclavi si si-o asuma, de noi depinde sa-L pastram pe Dumnezeu. Chiar credeti ca o mana de femei cu hijab va reusi vreodata sa acopere fata cocheta a noastra? Chiar credeti ca o mana de musulmani va reusi cu sjada sa ne sfideze pragul bisericii?

Sa pregatim lagarele de exterminare?

N-as vrea sa abordez politic aceasta tragedie, caci si asa as gasi argumente care sa-i lase pe oamenii acestia, musulmani sau nu, sa traiasca liberi. Noua, europenilor, ar trebui sa ne fie rusine ca a existat, candva, in istorie, un Hitler. Poate ar trebui acum Germania sa-si spele karma imputita de al lor conducator, deschizand usile larg acestor refugiati. Poate ar trebui sa si-o asume alaturi de "Marile Puteri" si sa aplice solutiile ce trebuiau aplicate cu ani in urma. Daca asta s-a vrut, asta s-a primit! Dar emigrantii tot oameni raman! In schimb voi, dragi europeni, ii priviti pe musulmani cu aceasi ochi cu care erau candva priviti evreii de catre nazisti. Pretextul rasei ariene il citesc acum in pretextul islamizarii. Cum puteti sa criticati Holocaustul cand voi il puneti la cale a doua oara? Sa urmeze, oare, Al Treilea Razboi Mondial?

Je suis Charlie?

Si toate au fost, pas cu pas, planificate... Ce mici suntem si ce putini la minte...
Inainte de a critica o intreaga cultura si o intreaga religie pentru acel crud atentat, eu stiu ca o floare nu e suficienta pentru a fi primavara. Inainte de a critica acel macel, eu critic acele ironizari constante din revista Charlie Hebdo. Sustin libertatea presei, dar nu bataia de joc. Nici eu nu m-as amuza sa-L vad pe Iisus batjocorit de islamisti.

Cu alte cuvinte, nu sustin mai mult decat trebuie invazia musulmanilor, dar sustin si cred in omenie si intelegere!

Intr-o noapte alba...

Mirosul inecacios de carbuni aprinsi imi aminteste de tine. Ce ironie, as zice! Deschid larg fereastra. Aerul rece al iernii va curata amintirea ta. Candva, aici, erai si tu. Mi te amintesc aducand lemne de foc din padure. Stiu ca, de cand intrai pe alee, te auzeam fredonand melodii vechi. Tresaream de fericire. Iti turnam vin rosu in pahar si te scuturam de zapada cu nerabdare. Oare nerabdarea mea te-a speriat? Apoi ma cuibaream tacuta in bratele tale puternice si priveam jocul flacarilor. Ochii tai straluciau. Oare de fericire? Ma sarutai vesel pe frunte si-mi cuprindeai, strengareste, mijlocul. Apoi, imi mangaiai ochii cu caldura palmelor tale pana ce adormeam. Si venea dimineata, cand albastrul ochilor tai se transforma in ceata. Priveai tacut padurea. Te inspaimantau imensitatea si puterea ei, te speria gandul de a sta, candva, doar in mjlocul pomilor verzi. Linistea noptii cateodata te ingrozea. Lasai dorinta sa puna stapanire pe tine si atunci pronuntai cele mai frumoase cuvinte. Insa diminata, din nou ochii tai se transformau in ceata. Cateodata veneai trist si abatut din padure. Cantai romante si aruncai lemnele fara sa le aranjezi. Atunci iti turnam coniac. Stiam ca vei zambi sa ma vezi, tremurand de frig, in pragul usii, cu coniacul cald intre palme. Stiam ca n-ai avea putere sa ma vezi plangand si taceai. Taceai mereu dar stiam ca dincolo de mine, coniacul te va face fericit. Nu vroiam sa cred pe atunci ca departarea orasului te macina si linistea padurii te inebuneste. Tu erai acolo pentru mine. Oare asa frica sa-ti fi fost de nameti? Oare credeai ca n-ai sa mai recunosti drumul spre oras? Venisei sa-mi tii companie in noptile lungi de iarna si te-a speriat dogarea focului. Oare bratele mele te puteau incalzi mai mult? N-ai fi aflat si venea primavara! Si totusi, ai fi putut ramane. Au ramas vreascuri neadunate, iar eu nu mai pot folosi carbuni. Si apoi, in tine descoperisem franturi de copilarie, amintiri cu tata si imagini pe care si eu, candva, le pierdusem in tumultul orasului. In tine am gasit nebuniile mele ascunse. In tine, fricile mele isi pierdeau conturul. In tine vedeam natura, cu cerul si stelele. Stii, tu vei privi cerul in continuare, dar niciodata de pe un bloc nu va avea aceasi imensitate cum ar fi avut-o din mijlocul campului meu. Ai fi putut sa ai curaj si sa astepti sa vina primavara. Eu lemne nu pot sa car din padure si imi va fi frig. Dar ma bucur ca totusi ai gasit drumul spre oras. A nins, erau nameti, dar stiam ca nu te vei pierde. Stiu ca, din comoditate, ai ales calea cea usoara, pe langa padure. Era normal. Era batatorita. As fi putut sa te conduc la gara dar nu as fi vrut ca ceasul meu sa-ti schimbe ora. Ai fi putut pierde trenul. Oricum il vei pierde caci drumul desi este batatorit, este lung si plictisitor. Te vei pierde in peisaje de iarna inghetate. Insa, te rog, sa-l astepti pe urmatorul. Mie imi ramane libertatea naturii si albastrul cerului. Imi pare doar rau ca nu stiu ce parfum ar fi avut teii din gradina mea daca, la tulpina lor, as fi stat in bratele tale. Imi pare doar rau ca n-ai asteptat sa infloreasca bujorii albi din fata casei mele. Imi pare doar rau ca aroma coniacului imi va aminti mereu de tine. Si oricum, atunci, la intoarcere, nu ar mai fi nici troiene ...caci la mine va veni vara!

Te voi uita, iubire!

Te voi uita, iubire! Iti promit ca te voi uita!

Nu ma intreba cand, ca acum n-as sti sa-ti raspund!
Dar, cu siguranta, te voi uita, iubirea mea!
Te voi uita intr-o dimineata, in acea dimineata in care soarele nu va mai rasari.
Te voi uita, iubire, insetata, atunci cand toate marile si oceanele vor seca.
Te voi uita! Iti voi uita ochii verzi atunci cand toate padurile si campiile lumii se vor ofili.
Te voi uita, iubire! Iti voi uita vocea, atunci cand vantul va ramane fara suflare.
Voi uita imbratisarea ta cand bratele mele vor pierde puterea.
Te voi uita in ziua in care te voi ierta.
Te voi uita putin cate putin, cu fiecare fir de nisip ce va zbura in Univers.
Te voi uita picatura cu picatura, pana ce se vor umple toate vaile lumii!
Voi muri, iubire, voi muri cand te voi uita, atunci cand nu va mai exista viata pe pamant!