Cand vei pleca...

Cand vei pleca, stiu ca va fi o zi trista. Va fi una din acele zile in care ma voi lasa absorbita de pamant. Cand vei pleca, vei lua cu tine jumatate din viata mea, cea mai frumoasa jumatate, jumatatea cu tine. Cand vei pleca, voi ramane goala, voi ramane pustie, voi ramane fragila, voi ramane urata. Cand vei pleca, te voi conduce pana in locul unde sperantele se transforma in cenusa. Cand vei pleca, lacrimile mele se vor usca in siroaie de sare si vor naste coline pe chip. Cand vei pleca, o sa te imbratisez la fel cum as imbratisa propria-mi moarte. O sa te sarut pana la sange, o sa te musc la fel cum un lup flamand isi infige coltii intr-o hrana proaspata. Cand vei pleca, voi alerga dupa tine pana ce plamanii vor ceda. Imi voi lasa genunchii sa se invineteasca si pielea mea o voi vinde pe tarabe. Cand vei pleca, va fi o zi cu ploaie. Fiecare tunet imi va bucura auzul. Cand vei pleca, voi sti ca ai fugit; de mine, de tine. Nici nu vei avea bagaje, te vei ascunde in convingerile tale si vei fugi cum fuge lasul din campul de razboi. Si tu nici macar nu esti ranit. Cand vei pleca, unghiile mele vor scrijeli pamantul in urma ta. Imi voi smulge fiecare fir de par si voi urla. Voi urla in urma ta. Cand vei pleca, eu voi innebuni. Ma voi ascunde departe, atat de departe incat sa nu ma recunosc, sa nu ma regasesc, sa nu ma stiu. Cand vei pleca, voi ramane muta si surda si apoi si oarba. Voi uita alfabetul si voi incerca sa te reconstruiesc din pietre. Vei fi inalt, vei fi puternic, vei fi stralucitor...dar eu nu te voi vedea. Iti voi canta, iti voi dansa, te voi imbratisa. Ma voi taia in pietre dar voi canta si voi dansa. Cand vei pleca, tu vei zambi. Ma vei privi la fel cum un Zeus si-ar privi pamantencele inecate de iubire. Te voi privi cu ochii disperati, ma vei privi cu mila. Cand vei pleca din soare se vor naste fulgi de nea si copacii vor cadea la pamant sub vijelia cuvintelor tale. Marea se va transforma in desert si muntii vor fi acoperiti de ape. Vor seca raurile si cersetorii vor culege fire de aur din albiile lor. Cand vei pleca ma voi descumpune bucata cu bucata si ma voi transforma in praf. Voi ajunge pana in tinuturile indepartate ale tarii tale si ma voi asterne la picioarele-ti. Voi fi covor in calea ta, voi fi mireasma la geamul tau. Cand vei pleca vei fi bogat, vei mai bogat cu zambetul meu, cu glasul meu, vei fi mai bogat cu amintirea mea. Cand vei pleca te voi blestema cu mii de voci, te voi blestema sa nu afli iubirea, te voi blestema sa nu cunosti uitarea.  Cand vei pleca, o sa-ti doresc moartea! O sa port doliu. O zi, apoi trei si apoi...apoi te voi uita.

Cersetorul de iubire

     Am stat la coltul strazii tale. Intai o zi, apoi o saptamana, apoi o luna...acum am numarat ani, prea multi ani. Am decis sa-mi strang tablourile, sa arunc cartonul pe care scria cu litere mari: "te iubesc" si sa plec departe, departe de tine si de mine, de mine cea care te-a asteptat cu pretul timpului pierdut. Te-am urmarit in fiecare zi: elegant, frumos, enigmatic, pareai perfect. Te-am asteptat in fiecare seara; treceai mandru la brat cu nepasarea, cu zambetul rece si privirea incruntata. Cateodata uitai si sa ma saluti, dar ma multumeam sa te privesc si atat. Ramaneam pana tarziu in noapte privind geamul tau. Inainte sa stingi lumina, ma salutai cu un gest larg de la fereastra. Era tot ce asteptam sa plec fericita spre casa.
     La inceput imi cumparai flori si ma rugai sa le pictez. Uneori stateai langa mine, alteori ma priveai incantat de la geam. La sfarsit, imi sarutai mainile. Pe atunci stateam impreuna la cafeaua de dimineata. Ma lasai sa te conduc pana la tramvai si il pierdeai intentionat pe primul, cateodata si pe al doilea si-mi spuneai razand strengareste ca fara loc pe scaun tu nu te urci. Apoi seara imi gateai si ma invitai la cina. Priveam stelele si imi spuneai mereu povestea printului din desert. Era condamnat sa nu iubeasca niciodata si murea sufocat de propria-i singuratate. Atunci deveneai trist si ochii tai capatau luciri ciudate. Nu stiam ce sa-ti zic si te imbratisam ca pe un copil. Imi amintesc cand a inflorit liliacul alb din gradina ta. Mi-ai dat o zi din viata ta atunci si mi-ai cerut in schimb un tablou. Atunci m-ai sarutat intaia oara. Ai plans. Apoi m-ai sarutat pana la sange, mi-ai strans sanii in pumnul tau si mi-ai invinetit corpul cu atingerile tale. Ai cazut la piciorele mele si mi-ai sarutat talpile. M-ai rugat sa te iert. Abia acum am inteles de ce. Atat ai vrut din viata mea, doar un tablou cu liliac alb. Prea putin pentru campiile nemarginite si pline de flori pe care vroiam sa ti le pictez. Si marea, si muntele si desertul...le-ai refuzat ca un natang.
     Eram prieteni. Asa credeai tu. Asa vroiai. Tu insa nu ai inteles niciodata de ce eu pictam la coltul tau de strada si nu pe bulevarde luxoasele ale centrului. Tu niciodata n-ai citit ce scria pe cartonul meu. Erai mereu preocupat de gandurile tale, de amintirile tale, erai macinat de deciziile tale si ingandurat de singuratatea ta. Tu gasisei in mine un prieten, doar un prieten, iar prietenia era ultimul sentiment ce ti-l aveam de oferit. Tarziu mi-am dat seama cat esti de egoist. Dar te-am iertat. Te-am iertat cu fiecare tablou pictat pentru tine.
     Intr-o zi ai venit insotit de o femeie. Erai trist, atat de trist cum nu te stiusem pana atunci. Abia ai ridicat mana sa ma saluti. Te grabeai spre casa. Aveai privirea goala si gesturile tale pareau fortate si razbunatoare. Ati intrat impreuna, insa la geamul tau nu s-a aprins lumina. Am cazut. Am plans. Nu am gasit puterea sa plec si nici curajul sa te urasc. Am ramas in lumina felinarului si am pictat cea mai frumoasa panza de pana atunci. Dimineata m-ai trezit cu o cafea fierbinte. M-ai strans in brate si ai plans. Am ascuns cartonul. Tu nu mai meritai sa il citesti vreodata. Fara sa ma privesti in ochi, mi-ai intins o rama neagra. Era pentru tabloul pictat in miezul noptii. M-ai rugat sa-l vand mai repede. Nu puteai sa-l vezi la coltul strazii tale. Daca ai sti tu cati cumparatori l-au vrut. Dar l-am pastrat si il voi fixa sus, atat de sus sa-l vezi si tu in fiecare dimineata.
     Astazi plec. Parasesc strada ta. Am obosit sa ascult povestea printului din desert. Am obosit sa iti cersesc atentie si timp si zambete. Ti-am intins de atatea ori mana si am cerut o imbratisare, te-am implorat, prin mii de picturi, sa ma atingi, sa ma saruti, sa ma iubesti... Am imbatranit privindu-te cum vii acasa singur si te inchizi in lumea ta pietrificata. Ti-am zambit de atatea ori ca zambetele s-au transformat in riduri. Voi fi batrana in curand si voi uita buchetul mare de liliac alb pe care mi l-ai lasat la usa in ziua nuntii mele.

Scrisoare din desert

     L-am asteptat ani de zile, in liniste si in rugaciune. Azi a venit. Mi-a zambit ca unui strain. Avea ochii umezi. Pierduse acolo sclipirea din priviri. Nici glasul nu mai era puternic, nici gesturile nu i le mai recunosteam. Incercam sa-l recompun din amintiri...dar el, el nu pastra nimic din barbatul de atunci. Se supunea tacut si disperat unei promisiuni. Am stiut asta cand, in buzunar, i-am gasit scrisoarea.

Iubitul meu...
                    ...nu stiu daca am voie sa te mai numesc asa, dar nu as gasi alte cuvinte mai potrivite...
     Vei veni acasa si nu ma vei gasi. Ma vei striga de trei ori si nu iti voi raspunde. Apoi vei vedea ca lipseste icoana din hol. Vei intra in dormitorul nostru si vei cauta cu privirea poza noastra. Nu o vei mai gasi. Vei observa ca florile s-au ofilit. Vei intra in bucatarie si vei gasi cafeaua proaspat facuta. Pe masa vei gasi scrisoarea asta. Vei sti ca am plecat. Te vei aseza pe jos, obosit, ingandurat, cu bratele cazute. Vei largi nodul de la cravata si vei fi gol in minte. Vei ramane cu privirea atintita in pamant cautand urma pasilor mei. Stiu asta pentru ca asa am fost si eu in ultimele nopti. Te cautam in somn si patul era gol. Tresaream speriata si alergam la usa. Nu erau pantofii tai...apoi alergam in gradina, speram sa te gasesc sub nuc...dar nu erai nici acolo. Ramaneam sprijinita de pamant si adormeam plangand. Dimineata ma trezeam in bratele tale. Ma sarutai pe frunte si-mi pregateai micul dejun. Imi spuneai zambind ca a fost doar un cosmar. Am crezut asta pana azi cand rasaritul m-a gasit in gradina, langa tulpina nucului.
     Te las liber. Privirea ta este din ce in ce mai pierduta in amintirile dunelor si gandul tau se rataceste din ce in ce mai des pe strazile indepartate ale tarii tale. Ma iubesti. Stiu ca ma iubesti, dar viitorul tau se supune trecutului, copilariei tale, culturii tale. Te dezleg de noi. Te vreau fericit. Stiu ca acum tu zambesti, strangi hartia in pumnul tau si iti spui ca esti fericit cu mine, dar sa stii ca fericirea ta dureaza doar secunde. Eu vreau sa fii linistit si impacat cu tine, asa vei fi fericit o eternitate. Fericirea, nu e alegerea ta, e alegerea mea! Nu trebuie sa-mi raspunzi. Stiu ce vrei sa-mi spui si nu vreau sa te aud. Nu trebuie sa-ti ceri iertare. Poate eu ar trebui sa-mi cer iertare pentru scrisoarea asta si pentru ca nu ti-am spus adio prinvindu-te in ochi. Nu sunt lasa, doar mi-e frica de imbratisarea ta. Si apoi, eu sunt plina de sange si de durere, nu te pot lasa sa ma vezi asa. Vreau sa ai o amintire frumoasa despre mine.
     Ti-am auzit rugaciunea din miez de noapte. Nu eram in gradina, langa nuc, asa cum erai tu obisnuit sa te astept. Eram chiar in spatele tau si te priveam sleita de puteri si sufocata de durerea glasului tau. Erai sincer, atat de sincer ca fiecare ruga a ta ma izbea ca un bici umed. Fruntea ta lovea pamantul si ranile lasate le voi purta pe umeri toata viata. Iti cereai iertare pentru dorinta ta de a ramane langa mine, iti cereai iertare pentru impotenta de a-ti urma invatamintele. Sa stii ca Dumnezeul tau te iubeste. Te asculta si El tacut ca si mine. Am fugit speriata in gradina. Am cazut in genunchi langa nuc si L-am rugat pe Dumnezeul meu sa-ti ia povara grea de a ma fi iubit si sa-mi lase mie pacatul mangaierilor tale! Te las sa-ti respecti promisiunile! Ea te asteapta, rugandu-se la acelasi Dumnezeu ca si tine sa te intorci. Ea te iubeste si-ti ofera tot ce are mai de pret un om: timpul si varsta ei! Du-te! Fugi in tara ta si devino cel mai frumos si curat mire! Pacatul tau il voi purta cu mine! Radacinile si stramosii te cheama. I-am auzit in vis. M-au implorat sa-ti dau drumul. Si ochii aceia negri...ochii aceia ma urmaresc in fiecare noapte. Le vad privirea sfarsita, trista... sunt ochii mamei tale! Si ea te asteapta! Si ea te iubeste! Ti-a pregatit costumul de nunta! Vei fi frumos! Trebuie sa-mi promiti ca vei fi frumos! Vei zambi asa cum zambeai cand m-ai cunoscut.
     Sa nu te ingrijesti de mine. Eu sunt acum in patul unui alt barbat. Nu il iubesc. Nici el nu ma iubeste. Dar m-a iubit candva si-si aminteste... si apoi, ne inchinam aceluiasi Dumnezeu! Va fi usor! Sa nu-ti faci griji! Te voi uita in bratele lui si-n rugaciunile mele! Iti promit ca pacatul tau de a ma fi iubit am sa-l car cu mine in eternitate.
     Nu! De ce plangi acum? Nu ai voie! Eu te iubesc! Si ca sa vezi cat te iubesc, ti-am pregatit bagajul si ti-am cumparat bilet. Vei ajunge acasa in ziua nuntii tale!